Inceputa cu circa douazeci de ani in urma, ezitanta, dar autentica, faramitarea Partidului Social-Democrat continua in aceste zile. De fapt, istoria acestei operatii estetice, pe care fosta elita comunista anticeausista a incercat-o in tendinta ei de a mosteni fara sa revendice, se reduce la doua miscari opuse, dar complementare. Conform primului element al acestei dinamici, teoretizat in prima parte a anului 1990 de Silviu Brucan, formula trebuia sa fie a unei miscari politice unice, care sa configureze in interiorul ei platforme multiple. Daca acest lucru iesea – si a fost cat pe ce sa iasa, noroc cu caderea URSS, fara de care mediile politice romanesti ar fi tinut-o sus si tare cu partidul unic, facand din taranisti, liberali si din ceilalti "platforme" in interiorul Marelui Front –, FSN ar fi ramas colector si absorbant de energii, bine teleghidate de la centru, furnizor de lideri si de birocrati.

Nascut ca formula de putere, partidul respectiv s-ar fi eternizat, probabil, in pozitionarea institutionala la varf. Lucrurile n-au mers insa bine la Kremlin, a venit Eltin si a adancit transformarile, iar Comunitatea nou-nascuta a Statelor Independente a pierdut atata sange – teritorial si economic vorbind –, incat n-a mai avut energie sau chef de investit in oblojirea iliescanismului rebarbativ. Anul 1996 aducea astfel finalul lungii inchistari a FSN si sfarsitul unui vis bolsevic frumos. Dar deja inainte de asta, nasterea unui nou partid in jurul lui Petre Roman, desprins chiar dintre membrii elitei de stanga cu ascendent in nomenklatura (Roman era un playboy crescut in Primaverii, nu?), ducea la o subtiere a randurilor si la o concurenta pe acelasi culoar politic. Iar aceasta este cealalta componenta a dinamicii mentionate, exact ca la carte, in teoriile care vorbesc despre dus si intors, despre crestere si descrestere, despre acumulari si drenari