Din păcate, disidenţii români au fost împinşi spre graniţele îndepărtate ale interesului public.
Eşecurile morale ale societăţii româneşti, cu atâtea apetenţe pentru teme sărăcite spiritual şi alunecând sprinten în trivialitate, sunt întreţinute de ceea ce s-ar numi, uşor pretenţios, criza valorilor publice. Nu există un recurs fluid la repere faţă de care să se raporteze o asistenţă numeroasă, nesigură pe opţiunile sale, dar, în absenţa alternativei, constrânsă să aleagă aleatoriu dintre ofertele unui mediu substanţial degradat.
Doina Cornea (despre care am scris în comentariul de săptămâna trecută) şi alţi disidenţi anticomunişti ar putea reprezenta, cu deplina autoritate a unei etici ireproşabile în condiţii istorice feroce, tocmai modelele care să insufle binevenite direcţii de reflecţie. Din păcate, disidenţii români au fost împinşi spre graniţele îndepărtate ale interesului public. În alte cazuri, s-au exilat ei înşişi, dezabuzaţi de detenta joasă a unui discurs public supus asaltului unor mediocrităţi emfatice.
Alţii operează însă cu mecanisme de purificare morală, care la noi s-au defectat înainte de a se inventa. Anul trecut, pe la mijlocul lui octombrie, pe scena micului teatru praghez „Na Zabradli" („Pe balustradă") din Anenske Namesti au urcat şi au stat de vorbă despre revoluţia din '89 marii disidenţi Vaclav Havel (viitorul preşedinte al Cehoslovaciei şi, din 1993, al Cehiei), Alexandr Vondra (ex-ministru de Externe), Jiri Krizan (unul dintre fondatorii Forumului Civic) şi Michael Zantovski (fost purtător de cuvânt al preşedinţiei cehe).
De ce n-am fi putut avea şi noi privilegiul de a asculta un dialog pe aceeaşi temă, de exemplu, între Doina Cornea, Mircea Dinescu şi Ion Caramitru? Sau între Radu Filipescu, Andrei Pleşu şi László Tökés? Ori între Vasile Paraschiv, Ana Blandiana şi Dan Petrescu? Poate că mai ales cei tineri pentr
