Vremea din aceste zile îmi aminteşte de iarna lui ’84 – ‘85. Aceasta a rămas memorabilă nu pentru recordurile negative de temperatură, ci pentru acel tip de atitudine care a generat reacţia a cărei contribuţie la ceea ce avea să se întâmple peste doar 4 ani a fost semnificativă.

1984 a fost anul de vârf al plăţii datoriei externe. Confruntat cu “dictatura” SMI-ului, Ceauşescu a hotărat să achite tot ceea ce împrumutase până atunci de la capitaliştii veroşi, pentru a-şi recâştiga independenţa deciziilor politice. Şi nu doar atât: visa chiar să devină unul dintre creditorii lumii a 3-a. Pentru asta a decis că România trebuie să producă pentru export, cu orice preţ – chiar cu acela al sacrificării propriului popor. La lipsurile cronice din zona alimentaţiei şi a bunurilor de consum, în acea iarnă s-a adăugat, pentru prima oară la un asemenea nivel, absenţa căldurii din case.

Temperaturile scăzute au făcut ca gazul destinat consumul casnic (cca 8% din total) să nu mai ajungă prin ţevi până la sobele oamenilor, din cauza lipsei de presiune. Industria energofagă avea prioritate absolută! Termoficarea a fost supusă şi ea unor restricţii drastice – consuma preţioasa motorină necesară şi ea industriei, iar electricitatea a fost drastic raţionalizată, economiile realizându-se prin întreruperi frecvente şi de tot mai lungă durată a alimentării abonaţilor.

Cea mai dramatică a fost însă lipsa alternativelor în asigurarea unei temperaturi decente în case: nici gaze, nici electricitate, nici termoficare. Mai mult, cum economiile făcute fără cap se răzbună şi fac pagube incomparabil mai mari, întreruperea încălzirii în şcoli pe perioada vacanţei de iarnă a provocat un adevărat dezastru, majoritatea instalaţiilor crăpând. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi într-o mulţime de instituţii publice în care s-au aplicat ordinele aberante ale “conducerii d