Două CD-uri, apărute recent, cuprind integrala lucrărilor pentru vioară şi pian ale compozitorului. Simpla ascultare a acestei muzici te face să crezi că nu e totul pierdut. Că simţirea românească în faţa naturii chiar reprezintă un tip de trăire normal în faţa vremelnicelor vicisitudini de ordin moral.
Muzica de pe cele două CD-uri, care îi are ca protagonişti pe violonistul Remus Azoiţei şi pe pianistul Eduard Stan, face parte cu siguranţă din aria de preferinţă a celor mai puţin zgomotoşi şi încă nu atât de puţini pe cât lasă să se înţeleagă discursul media din România. Albumele au apărut în 2007 şi 2008 la Hänssler Classic şi au ajuns în România în 2009.
O interpretare organică
Ceea ce trebuie spus de la început este faptul că, interpretată în acest fel, muzica lui Enescu este nu doar spirituală, ci şi reconfortantă, accesibilă şi mai ales foarte românească, în sensul acela pe care l-am pierdut în hăţişul intoxicaţiei ideologice pre şi post 1989. Interpretarea celor doi artişti români, care trăiesc şi au o carieră de succes de ani buni în Anglia (cazul lui Remus Azoiţei) şi respectiv Germania (ţara în care Eduard Stan trăieşte de la 11 ani), atinge acel nivel de pasiune şi de plăcere de a cânta care pot molipsi chiar şi pe cei mai sceptici.
Gândită astfel, muzica lui Enescu nu mai poate fi acuzată nici de anumite vicii de proporţie sau de vreo undă de preţios ermetism pentru că ea curge cu un firesc şi o eleganţă care trimit nu de puţine ori la felul în care Christian Zaccharias, de exemplu, reuşea să ţină publicul cu sufletul la gură de-a lungul unor opusuri a căror simplă alăturare este de evitat în programele de stagiune curente. Cu alte cuvinte, chiar şi ascultată pe CD, interpretarea acestor opusuri păstrează acel inefabil al ascultării pe viu, în sala de concert.
Un program al Institutului Cultural Român i-a purtat pe cei doi so
