Legenda Marelui Inchizitor

Concluzia lui Malraux cum că secolul XXI va fi al spiritualităţii (sau nu va fi!) se adevereşte deocamdată doar prin insistenţa apelului la tema religioasă. Şi nu în termeni apologetici, deferenţi, ci, din ce în ce mai des, în formule polemice, dubitative. Cu conştiinţa încărcată de secolele în care a coborât tot mai jos pe scara umanităţii, omenirea cerşeşte mântuirea într-un mod orgolios, dovedind astfel că e incapabilă să se pocăiască într-adevăr. În acest context spiritual, reapariţia publică atât de insistentă a Marelui Inchizitor, pe care Dostoievski îl lua părtaş frământărilor sale, împarte publicul în două. Unii consideră oportună punerea problemei legitimităţii dialogului dintre credinţă şi dogmă, alţii din contră, socotesc o blasfemie reeditarea sfidării lui Iisus pe care prelatul catolic o arată aici. Dincolo de aceste atitudini, pe mai toţi dintre spectatorii acestei confruntări spectacolul îi retrimite la carte, la Fraţii Karamzov, capodopera lui Dostoievski, dar şi la alte lecturi cât de cât lămuritoare. E un gest necesar fiindcă densitatea acestui text, oricât de elocvent ar fi rostit, nu poate fi cuprinsă din prima. Mai e apoi necesar şi contextul din roman care explică într-un fel apariţia problemei, faptul că Alioşa, care e luat martor la povestire, e călugăr şi dialogul are loc la mânăstire, iar Ivan, fratele său, e ateu sau, în orice caz, deziluzionat de retorica bisericii; precum şi faptul că Dostoievski e ortodox, iar personajul povestirii sale, un înalt oficial catolic. Dacă începe însă cu propoziţia „de ce ai venit să ne tulburi?“, adresată de Marele Inchizitor proorocului revenit pe pământ, precum în spectacolul văzut, suntem însă într-un cadru general al problemelor de conştiinţă faţă de o temă care depăşeşte şi ea fruntariile bisericii: libertatea. „Omul preferă liniştea şi chiar moartea libertăţii de a