…va marturisesc sincer: am inceput sa ma cam satur de toate vaicarelile si comentariile pe marginea imposibilitatii reformarii partidelor. Avem atitudinea defetista a romanului cinic si destept: “las’ ca stim noi…” In filmul Padureanca, imi pare, era o replica edificatoare in acest sens: “Ce vreti, ma? Sa mutati muntii? Vin altii si-i pun la loc…”
Nimic nu e bine, nimic nu ne convine si nimic nu ne poate convinge. Preda? Pai de ce s-a trezit de-abia acum? Macovei? Da’ ce-a asteptat pana-ntr-al doisprezecelea ceas? Si de ce nu dau nume? De ce se multumesc cu generalitati? Ce fel de reforma e aia in care nu se rostogolesc capete si nu curge sange? Am devenit un popor robespierrian (daca exista un astfel de cuvant; daca nu, nu-i bai, se cuvine inventat). Dancu? Rus? N-ai cu cine, mai, n-pai cu cine… C-esti copil?
Aici nici macar nu mai e vorba de PDL, PSD, PNL sau UDMR. Aici e vorba despre o atitudine generalizata. Despre o intreaga filosofie de viata. Dupa ce ne-am fript o viata intreaga cu ciorba fierbinte a dezamagirilor suflam si-n iaurt. E mai sigur.
Ne temem de dezamagiri mai tare decat ne ispitesc succesele. Am adoptat, fara macar sa ne dam seama, proverbul turcesc: Cine doarme pe jos, nu risca sa cada din pat. Asa e, dar nu va cunoaste niciodata placerea unui asternut cald.
Deocamdata stam la panda, asteptand sa ni se confirme previziunile, asteptand esecul reformei – nu conteaza care, toate! – pentru a putea declara cu satisfactia omului intelept: “Pai nu v-am spus eu?” Noica, imi pare, in Mathesis sau despre bucuriile simple, se minuna cata energie depun oamenii in contemplarea ratarii si cat de firesc ar imbratisa pana si sfarsitul lumii doar pentru a putea spune despre marginea Apocalipsei “pai nu v-am spus eu?”
PS Asa ca in timp ce unii isi asuma riscuri si incearca pana si imposibilul, noi stam pe margine, inteligenti si cini
