Săptămâna trecută, revista 22 a împlinit 20 de ani. Puţini şi-au adus aminte. Si mai puţini ne-au sunat la redacţie pentru a ne felicita (acestora din urmă le mulţumim).
20 de ani în media din România este o vârstă matusalemică. Cine-şi mai aminteşte astăzi de săptămânalele de succes Zig-Zag, cu editorialele lui Ion Cristoiu, de pe ultima pagină, sau despre celebrele, pe atunci, Expres şi Expres Magazin, care i-au adus glorie, bani şi recunoaştere lui Cornel Nistorescu. Pentru tinerii cititori, aceste săptămânale au jucat un rol important la vremea respectivă. Acolo s-au predat primele lecţii de contestare a puterii. Electoratul ieşit năucit din comunism afla primele noţiuni despre democraţie şi pluripartidism. Prima parte a anilor 90 a fost perioada marilor tiraje, a marilor dezbateri, a marilor confruntări politice. Presa (Radio Europa Liberă) a contribuit decisiv la colapsul dictaturii comuniste şi tot presa (România liberă, Evenimentul zilei, Pro TV, BBC, Europa Liberă) a favorizat primul transfer paşnic de putere în 1996. Înainte de industrie şi agricultură, capitalismul a funcţionat pentru presa scrisă. Erai cumpărat, supravieţuiai. Nu te cumpăra nimeni, mureai.
În România de după revoluţie, presa a ţinut loc de opoziţie, iar ziariştii au devenit, unii fără să vrea, nu doar lideri de opinie, ci şi lideri ai opoziţiei politice. Din redacţiile ziarelor s-au recrutat înalţi demnitari, de la parlamentari la miniştri. România nu era o excepţie. Si în alte ţări, abia ieşite din comunism, se petrecea acelaşi lucru.
Nici revista Grupului pentru Dialog Social, botezată 22, la propunerea Magdei Cârneci, după ziua de 22 decembrie, care marchează sfârşitul dictaturii comuniste din România, nu era o excepţie. După alegerile din Polonia, din 1989, Adam Michnik împreună cu prietenii săi scotea Gazeta Wyborcza. Un grup de disidenţi din Cehoslovacia transfo
