La un an de la începutul mandatului, revista 22 vă propune o discuţie a celor mai importante dosare de politică externă ale Administraţiei Obama.

La 20 ianuarie 2009, Barack Obama devenea preşedintele Statelor Unite. Candidase pe o platformă a schimbării care anunţa o ruptură fundamentală cu cele mai multe politici ale Administraţiei Bush. Pe scurt, o preşedinţie Obama promitea o ruptură decisivă de „America neoconservatoare“ - o Americă izolată, contestată şi care, în interacţiunea cu restul sistemului internaţional, acumulase un serios deficit de legitimitate şi autoritate. În ianuarie 2009, după opt ani de guvernare republicană, cele mai importante provocări în planul politicii externe se rezumau astfel: o Americă supraextinsă, ale cărei resurse erau consumate de două războaie simultane; un Iran aflat tot mai aproape de înarmarea nucleară; un Pakistan post-Musharraf, nuclearizat şi din ce în ce mai instabil, pe fondul extinderii insurgenţei talibane; o datorie publică de 10 trilioane de dolari; cea mai gravă recesiune economică de la al doilea război mondial; un dolar slab.

În plus, Administraţia Obama era obligată să coopereze în gestionarea unor dosare sensibile pentru pacea şi securitatea internaţională cu Rusia (o putere energetică agresivă, în plină ascensiune, hotărâtă să îşi reafirme influenţa geopolitică în „străinătatea apropiată“) şi China (cel mai mare creditor al economiei SUA, care controla 10% din rezerva valutară a Americii).

Toate aceste elemente conturează imaginea unei „superputeri înlănţuite“, cu un meniu foarte limitat de opţiuni diplomatice.

Departe de gloria unipolară a anilor ’90, Administraţia Obama şi-a început mandatul într-un context geopolitic complet diferit, în care asistăm la declinul relativ al puterii SUA, pe fondul ascensiunii puterilor emergente, în special Rusia, India şi China. Acesta este poate şi moti