Se împlinesc, iată, cinci ani de când cei care au promis reformarea televiziunii şi a radioului publice nu reuşesc să se ţină de cuvânt. Lung timp, aş spune eu, mai ales atunci când vorbim de o temă care apărea ca prioritate de guvernare încă din toamna lui 2004, în platforma celor care au câştigat alegerile. Anii mulţi, repet care au urmat ne-au întărit convingerea că această reformă este mai degrabă o temă de campanie, decât un proiect politic real, asumat cu sinceritate.
Eşecul parlamentului în a adopta o nouă Lege de funcţionare a radioului şi televiziunii publice îmi dă temei de a pune la îndoială sinceritatea demersului de reformare a celor două instituţii. Eşec cu atât mai greu de justificat cu cât proiectele au fost iniţiate de un membru al coaliţiei de guvernământ şi, încă şi mai mult, de preşedintele comisiei de mass-media din Camera Deputaţilor (atunci şi acum), Raluca Turcan. Adică, de o persoană cu putere, cu poziţie în partid şi într-un context majoritar, care garantează, de regulă, o trecere lesnicioasă prin parlament. Motivul major care a condus la acest eşec paradoxal a fost expus, fără menajamente, cu o sinceritate care îi face cinste, de însăşi doamna Turcan: Nu există voinţă politică pentru reformarea acestor instituţii.
În ceea ce priveşte reformarea prin lege, ea viza, înainte de toate şi mai presus de orice, depolitizarea celor două instituţii. De 20 de ani, acestea sunt văzute ca instrumente de control al mesajului mediatic în favoarea autorităţilor. Politizarea instituţiilor publice de presă se reflectă, în primul rând, în modul în care sunt desemnaţi membrii consiliilor de administraţie prin voinţa grupurilor parlamentare, al guvernului şi a preşedintelui. Astfel, consiliile de administraţie ajung o reflectare a spectrului politic.
În condiţiile în care preşedintele şi guvernul provin din majoritatea parlament
