Cândva, Hannah Arendt scria despre cât de greu este să-i judeci pe indivizii prinşi în „furtunile intelectuale ale secolului douăzeci“. Avea dreptate.

Opţiunile care ni se par astăzi limpezi precum cleştarul erau, mai cu seamă în perioada interbelică, reacţii înnebunitor de complexe la criza liberalismului şi a democraţiei. Dramaturgul, romancierul şi eseistul Mihail Sebastian, evreu român, ilustrează perfect această situaţie dramatică, adesea traumatizantă. Născut Iosif Hecheter în portul Brăila, în 1907, Sebastian a năzuit toată viaţa să fie acceptat de egalii săi ca intelectual român autentic. S-a străduit cu disperare să devină scriitor iudeo-român, într-o ţară în care extremiştii de dreapta (dar şi unii politicieni din sistem) puneau vehement la îndoial㠄românitatea“ tuturor celor ce nu erau creştini ortodocşi. Un astfel de guru era Nae Ionescu, profesor de metafizică şi oracol pseudo-teologic, devenit, mai ales după 1934, principala voce intelectuală a fascismului românesc (cel de-al treilea din Europa ca amploare).

Îndrăgostit de Ionescu, Sebastian a lucrat între 1927–1934 ca redactor la ziarul acestuia, Cuvântul. A continuat să colaboreze la Cuvântul şi după ce publicaţia s-a apropiat mult de Garda de Fier, mişcarea mistic-revoluţionară care îşi propunea să cureţe România de străini şi de „putregaiul“ liberal. Venirea la putere a lui Hitler a radicalizat toate facţiunile politice din România. Ca mărturie a tribulaţiilor sale, Sebastian a scris romanul De două mii de ani (1934), rugându-l pe Ionescu să-i prefaţeze cartea.

Profesorul i-a făcut pe plac, dar rezultatul a fost un text strident de antisemit, construit pe dogme teologice învechite. Criticat în cercurile de stânga, în cele liberale şi în cele evreieşti pentru că acceptase toxica prefaţă a lui Ionescu, îndureratul Sebastian a replicat cu textul Cum am devenit huligan (1935), o păt