Guvernul respectă litera acordului cu FMI, dar este departe de spiritul lui. Acesta ar presupune o altă aşezare a sectorului public, şi nu doar atingerea mai mult sau mai puţin clară a unor obiective punctuale.

Pe măsură ce trece timpul şi odată cu el se scurg şi banii de la FMI, apare tot mai acut senzaţia că nu facem de fapt decât să bifăm nişte obiective, în timp ce neglijăm cel mai important efect posibil al acestui acord. Asta, mai ales dacă privim setul de măsuri ca un proces coerent de restructurare a sectorului public, şi nu doar ca un acord de împrumut cu câteva condiţionalităţi formale. Şi, în fond, aceasta este chestiunea esenţială. Pentru ce ne-am împrumutat cu aproape 20 de miliarde de euro de la FMI, UE şi BM? Pentru a putea suplini un gol de finanţare care s-a produs în mod vădit anul trecut şi continuă la un nivel mult mai redus anul acesta sau e ceva mai mult de atât? Iniţial, intenţia era minimală, iar suma maximală.

Economia românească funcţiona pe deficite de cont curent remarcabile, de aproape 16 miliarde şi, anul trecut, pieţele erau blocate, investiţiile suspendate, remiterile puse sub semnul întrebării. Pentru ca această economie să nu colapseze şi criza globală să nu ajungă şi o criză monetară, s-a apelat la împrumutătorul de ultimă instanţă, la FMI. Deficitul acela uriaş s-a resorbit uimitor de repede, aproape inexplicabil. Provenienţa lui, înaintea împrumutului, era două treimi privată şi o treime publică. Componenta privată s-a spulberat în întregime, rămânând cea publică. Motivaţia iniţială a împrumutului – să salvăm o economie structurată prost, pe baza unor fonduri volatile (credite, investiţii, transferuri) – nu se mai susţine. Şi de aici încolo a intervenit FMI, cu vechea lui metodă de limitare a cheltuielilor statului, a unui stat prea scump pentru o economie totuşi prea slabă.

Chestiunea economiei fără bani a tre