Radu Afrim, Alexander Hausvater, László Bocsárdi sau Ion Sapdaru arată ce îi face unici ca regizori. Care sunt temele la care revin? Care sunt ideile recurente pe care le trec dintr-un spectacol în altul? Care sunt clişeele din spectacolele lor sau mărcile stilistice care îi particularizează ca regizori?

Care sunt lucrurile din viaţa reală pe care le transportă pe scenă? Fetişizează obiecte? Idolatrizează categorii de personaje? Au tehnici prin care îşi conservă stilul?

Regizorul Alexander Hausvater consideră că revenirea asupra unor anumite idei este un proces conştient şi i se pare important ca într-un spectacol să vezi concepte care s-au găsit în producţiile anterioare.

„Este o continuitate a gândirii", explică regizorul. Hausvater este atras, în spectacolele pe care le regizează, de personaje care trăiesc o existenţă la marginea societăţii sau care ajung la un punct extraordinar, ridicându-se peste restul umanităţii şi devenind eroi sau victime. Îi pune în centrul montărilor sale pe oamenii cu destine speciale.

„Sunt atras de acele evenimente care schimbă, pe undeva, existenţa individului şi a societăţii - nu neapărat de evenimentele mari, ci şi de cele în care, de exemplu, un tânăr îşi părăseşte casa sau oraşul. Dar, în acest eveniment, cineva riscă, abandonează şi se sacrifică printr-un efort extraordinar. Şi atunci urmărim această căutare: va reuşi sau nu va reuşi?", se întreabă Alexander Hausvater.

În anumite situaţii, explică regizorul, chiar dacă eroul se sinucide sau pierde, el tot câştigă, pentru că „e mai bine să pierzi, încercând să-ţi trasezi un destin diferit faţă de restul oamenilor şi testând apele tulburi ale vieţii, decât să fii un alt individ într-un grup, fără să-ţi testezi potenţialul".

László Bocsárdi reia, săptămâna aceasta, spectacolul „Hamlet“ la Teatrul Metropolis din Bucureşti

Alexander Hau