Proza lui Ştefan Agopian a pus destule probleme cronicarilor şi criticilor literari: probleme de înţelegere a textului şi de interpretare avizată a lui. Dar, prin comparaţie cu Sara, toate celelalte romane poematice, simili-epice şi fantastice ale autorului dobândesc o neaşteptată claritate. E, aş spune, cea mai lucrată carte a unui prozator atât de original, aflat la mijlocul anilor ’80 în plenitudinea forţelor lui; şi în interiorul acelei lumi ficţionale obţinute (cu Tache de catifea şi Tobit) prin intrarea într-un plan istoric dat şi răsucirea lui într-un prezent amorf, golit de evenimente mari, vidat de orice.

La Sara, prima lectură are un efect hipnotic, deloc propice sistematizării raţionale a materiei cărţii şi restructurării ei, din unghi critic. Perspectiva detaşată a unui comentariu aplicat este blocată, pur şi simplu, prin dubla viclenie a scriitorului rutinat. Acesta oferă, pe de o parte, explicaţii în exces care mai mult complică desenul romanului; iar, pe de alta, creează din fraze scene şi din mici scene fraze întregi, somptuoase, navetând derutant între construcţie şi stilistică, arhitectura cărţii şi expresivităţile ei. Abia cu a doua lectură, cea în care sesizăm simetriile şi analogiile secrete, ne apropiem, dacă nu de centrul simbolic al romanului, cel puţin de identificarea unui principiu de generare şi multiplicare fantasmatică.

Un strat biblic acoperă un strat ezoteric care înveleşte un strat oniric, în care se înfăşoară pelicula subţire a întâlnirilor şi dialogurilor dintre personaje. Aceleaşi câteva mari acţiuni şi coordonatele lor (conflictul dintre partida catolică şi cea luterană, reverberat în Sibiul anului 1703, dominaţia imperială în Transilvania, revolta lui Rákoczi), la care se adaugă acele intervenţii făcute, la scara romanului, pentru a le continua sau a le întrerupe au rezonanţa dramatică a unui fundal istoric minuţio