Părinţii au murit. Ori nu i-au vrut. Sau amândouă. Au răbdat de foame, de frig, de singurătate. Până-ntr-o zi, când nişte oameni - numiţi asistenţi sociali - i-au smuls din coşmar şi le-au arătat ce înseamnă o familie, fie ea şi „de stat“.

Stau frumos pe marginea canapelei, cu mâinile înnodate în poală. Lipite una de alta, căutându-şi, la cinci secunde odată, privirile. Una înăltuţă, cealaltă ajungându-i până la umăr. Prima de cinci ani. Flori. A doua, de trei. Bianca. Sau „Dadi“ şi „Pitica“. Sunt tunse băieţeşte amândouă - a fost „un accident“ la grădiniţă şi într-o singură zi toţi piciumanii, fete ori băieţi, s-au trezit scurtaţi de păr. Lor însă lipsa cârlionţilor nu le aduce nici un neajuns - aşa li se pot vedea în voie ochii, o pereche negri, cealaltă căprui, adânci, limpezi, frumoşi. Şi trişti.

Au ajuns în apartament în decembrie. Înainte de Crăciun, dar şi de Moş Nicolae. Un avantaj: au putut astfel să mai uite de necazuri şi să se bucure de cadourile pe care le-a trimis Direcţia Generală pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC). Şi chiar au mers, pentru câteva zile, la rudele tatălui mort, de la ţară. La mami, nici gând. Ea nici nu le-a vizitat. Oricum, din cauza ei au ajuns aici. „Nu a avut grijă de noi“, îngaimă Flori. „Pleca toată ziua la Rodica, vecina“, susură pitica. „Şi noi o aşteptam. Ne jucam, ne uitam pe geam şi mâncam ce ne da vecinii“. „Sau mai punea Dadi ouă în tigaie, că ştie să gătească“. Acum vor sta în apartamentul Gulliver o vreme. Până se va termina ancheta socială, le-au zis asistentele, şi vor fi încredinţate rudelor.

Treburi de oameni mici

„Săniuţa fuge,/ Nimeni n-o ajunge,/ Are dor de ducă,/ Parc-ar fi nălucă...“. Pitica fredonează poezioara iar şi iar. A învăţat-o la grădiniţă. Din primele zile. De fapt, asta le place cel mai mult, să înveţe poezii şi să stea cu copiii. Acasă, mami