La 4 iunie 2009, Barack Obama ţinea, la Cairo, un discurs catalogat imediat drept istoric. Se dorea momentul unui nou început în relaţia dintre SUA şi lumea arabă.

Cu o biografie în care regăsim origini musulmane, Obama părea omul cel mai potrivit să conducă această ofensivă de PR ce îşi propunea „recucerirea sufletului străzilor arabe“. În ansamblul său, discursul de la Cairo a fost gândit pentru mobilizarea segmentelor moderate ale societăţilor arabe, în sprijinul relansării procesului de pace dintre palestinieni şi statul Israel.

Înţelegând că adevărata sursă a resentimentului şi a frustrării în regiune era nedreptatea din teritoriile palestiniene, retorica preşedintelui a proiectat imaginea unui mediator onest şi echidistant al păcii.

Pe de o parte, a promis sprijinul ferm al Americii pentru crearea unui stat palestinian şi a cerut Hamas-ului să devină un actor responsabil. Pe de altă parte, Obama a produs consternare, electrizând masele arabe, în momentul în care a cerut Israelului să oprească extinderea coloniilor evreieşti în Cisiordania şi Ierusalimul de Est, declarându-le explicit un obstacol major în calea păcii. Nu a uitat însă să portretizeze Israelul drept un aliat fundamental al SUA în Orientul Mijlociu. Într-un fel, regăsim aceleaşi ingrediente folosite cu succes în timpul campaniei electorale, când Obama a evitat să se plaseze decisiv de partea electoratului de culoare sau de partea „albilor“, prezentându-se ca un promotor echidistant şi neutru al intereselor ambelor rase.

„Obama este acrobatul perfect. Este el însuşi, atunci când vorbeşte despre rasă din ambele perspective“, crede John Hulsman. Acelaşi lucru l-a încercat şi la Cairo. Obama a rezumat exemplar prejudecăţile palestinienilor faţă de Israel şi invers, recomandând celor două tabere paşii de urmat în viitorul imediat. Şi totuşi, în niciun moment, noua Administraţie