Nu cu mulţi ani în urmă, televiziunile prezentau pe bandă rulantă reportaje cu poluarea din Copşa Mică, orăşel care ajunsese aproape la fel de cunoscut ca Dracula în presa internaţională. Avea onoarea să fie cel mai poluat oraş european, era o ciudăţenie care trebuia arătată lumii întregi.

Îmi amintesc că mă fascinau rufele scoase la uscat pe balcoanele cu vopsea scorojită, care brusc ajungeau să aibă aceeaşi culoare incertă spre negru, ca mai toate obiectele din urbe.

Nu am habar dacă îndepărtarea rufelor îmbibate cu negru de fum ar fi redus poluarea în Copşa Mică, dar sunt convins că îndepărtarea deluşoarelor şi a podişurilor de zăpadă din Bucureşti ar face ca aerul să fie mai respirabil la vară.

Cu o suprafaţă verde de patru ori mai mică decât norma minimă europeană, Bucureştiul e cea mai aglomerată şi poluată capitală din Uniune. Praful şi noxele din aerul capitalei ajung la peste 200 de tone de particule pe km pătrat. Statisticile spun că 10.000 de bucureşteni mor anual din cauza condiţiilor de mediu, adică 27 pe zi, adică mult mai mulţi în comparaţie cu victimele “generalului Iarnă” sau ale colonelului AH1N1.

La noi, însă, se fac dezbateri între purtătorii de lopată care aruncă zăpada în stradă şi angajaţii primăriei, care o readuc tacticos pe trotuar. Cum dă prima zăpadă, suntem rugaţi să lăsăm maşinile în parcare şi să ne rupem picioarele pe trotuarele-derdeluş (şi nu numai în Bucureşti, astfel de probleme fiind şi în Constanţa, Slatina, Buzău, Iaşi etc.), pentru că aici, cu excepţia femeilor văzute de Costi Rogozanu în staţiile RATB, aproape nimeni nu se ocupă de zăpadă (nici măcar primarul Oprescu, aşa cum au demonstrat jurnaliştii de la Caţavencu).

Dacă îţi rupi maşina într-o groapă îngrijită de primărie, poţi să dai în judecată administraţia, dar ce te faci când, dacă nu îţi rupi piciorul, mori încet de la poluare?

Foto: