Ce inseamna sa modernizezi un partid care s-a nascut intr-o epoca postmoderna, care amesteca arhaicul si ipostazele modernitatii tarzii in aceeasi farfurie? Ce vrea sa spuna sa modernizezi un partid popular care cu doar zece ani in urma avea o alta fizionomie, socialista? Ce semnificatie poate avea formula "a moderniza", cand toata istoria formatiunii politice respective insumeaza circa doua decenii? Pentru a obtine un raspuns la toate aceste intrebari – ar fi, desigur, si altele posibil de formulat – este destul sa te afli in Romania acestor zile, sa urmaresti evolutiile din interiorul principalului partid de guvernamant, Partidul Democrat Liberal, si sa iei aminte la discursul public al lui Cristian Preda, Sever Voinescu si Monica Macovei. Modernizarea despre care se vorbeste in preajma acestor voci ale PDL (si cam numai acolo) poate fi deci interpretata ca o recadere in modernitate, adica o readucere la reguli de configurare si de functionare anterioare evolutiilor dezlantuite, inclusiv in materie de design politic, ale postmodernitatii.

Cel putin asa sugereaza prima intrebare formulata mai sus. In conformitate cu a doua, modernizarea ar insemna insa, pur si simplu, chirurgie plastica, schimbare a identitatii. Pana in prezent, in fuga sa de socialism, PD si, apoi, PDL s-a pastrat in limitele unui soi de pragmatism conjunctural, nepariind prea mult pe coerenta interioara a ideatiei metabolizate si multumindu-se mai degraba cu cea conferita de drapel si de spada ridicata deasupra capului a comandantului de osti. In fine, a treia intrebare sugereaza ca modernizarea despre care vine vorba nu trebuie inteleasa in termeni cronologici, ca demers de remediere a unei degradari in timp, ci mai curand ca o chestiune sincronica, tipologica, ca o reconfigurare. Adica, asa cum se vede, raspunsurile la intrebarile doi si trei conduc la aceeasi concluzie: promot