Sculptoriţa Elena Sudu Stănescu a fost răsplătită, de curând, în Franţa, pentru contribuţia sa la tezaurul european şi universal. Artista a primit, din partea Asociaţiei Internaţionale pentru Recompensarea Meritelor Excepţionale, condusă de Jean Paul de Berniz, vicepreşedintele Academiei de Arte, Ştiinţă şi Literatură din Paris, Diploma şi Medalia pentru pentru merite excepţionale aduse civilizaţiei universale. Aceleaşi distincţii au mai primit alţi doi artişti români,Georgeta Grabovschi şi Gheorghe Gogescu.

Elena Surdu Stănescu nu are vârstă. Sau altfel spus, vârsta sculptoriţei pare să nu aibă nicio legătură cu trecerea timpului. Pentru că Didi, cum o alintă prietenii şi confraţii de breaslă, în pofida a mai bine de patru decenii de carieră pedagogică şi tot atâtea petrecute în atelier, modelând sau şlefuind piatra, marmura, bronzul, este astăzi, fără exagerare, întruchiparea armoniei sufleteşti şi a luminii. A năzuinţei sale, dintotdeauna, de a cuprinde, în masa materiei căreia îi dă viaţă, frumuseţea oamenilor şi a sentimentelor care-i animă; forţa gândului său nobil de a trăi pentru artă şi prin artă. De aceea, pe nimeni nu mai surprinde - evident, dintre aceia care o cunosc şi îi admiră opera, aici şi în lume - freamătul, bucuria şi lumina din sculpturile sale. "Am vrut să evoc, prin intermediul limbajului propriu sculpturii, clipa sau veşnicia", îmi mărturisea, nu demult. Atât. Dar i-a reuşit, iar opera sa concentrează un timp al iubirii, al dăruirii, al amprentei emoţionale care uneşte cuplurile, şi care dă sens vieţii; iar acest sentiment este mai acut la un artist, pentru care, "fără iubire, nimic nu este posibil". "Artistul - spune Elena Surdu Stănescu - simte mai acut nevoia de a vorbi în opera sa despre iubire. Este adevărat, depinde şi de structura sufletească a artistului. Eu, în general, evit lucrurile urâte, pe care le văd, le închid