Una dintre întrebările clasice ale interviului de angajare sună cam așa: ”Ce vei face peste cinci ani?”. Întrebarea urmărește să ofere răspunsuri legate de ambițiile candidatului, de loialitatea lui, dacă își dorește postul respectiv ca o necesitate de moment sau pentru că întrevede oportunitatea unei cariere în domeniu.
Cu fiecare generație de studenți fac un exercițiu asemănător și nu tocmai. Îi rog să-și imagineze o zi din viața lor de peste cinci ani. De dimineața până seara. Atât pe plan profesional, cât și ca viață personală. Și le cer să facă asta oferindu-mi cât mai multe amănunte, pornind de la tehnologia pe care o folosesc și până la defalcarea pe ore a activităților din ziua respectivă. De fiecare dată când fac acest exercițiu rămân cu un gust amar. Chiar și cei mai imaginativi dintre ei îmi descriu o zi a anului 2015, întocmai precum o zi a anului 2010.
Există o incapacitate de previzionare și de utopizare a viitorului. Să vă dau un exemplu. Pentru o generație crescută cu internetul în brațe (celebra Generație Y, cum o numesc sociologii), o ședință de redacție (e vorba de studenți de la ”jurnalistică”) se desfășoară în 2015 tot ca în 2010. Chiar dacă au beneficiat aproape din scutece de binefacerile tehnologiei, nu-și pot imagina că în 2015, pentru un jurnalist, nu va mai fi nevoie de o ședință de redacție în sensul clasic al cuvântului, o ședință care presupune, în primul rând deplasarea fizică de acasă la locul de muncă. Deja și acum tehnologia poate suplini timpii morți pierduți în trafic, cu mijloacele de transport în comun ori mașina personală. Pentru mine este încă o necunoscută de ce, la ora actuală, un ziarist trebuie să se deplaseze dintr-un cartier în altul, uneori străbătând întreg orașul, pentru a ajunge să se întâlnească ”face to face” cu șeful lui, pentru ca apoi să plece pe teren în cu totul alt colț al orașului.
Această
