"Oferta ide ală să te linişteşti şi să ai în sfârşit locuinţa mult visată. Dobândă mică, rate acceptabile. Rapid, sigur, eficient. Un program unic pentru o familie fericită: Prima Casă". În pliantele pe care le-am luat de la o bancă din Bucureşti suna totul atât de bine... În realitate, ecuaţia e cam aşa: în câteva luni până iei casa îmbătrâneşti cam cât în zece ani. Şi, dacă ai norocul să trăieşti mai mult, nu faci decât să plăteşti la ea încă vreo 20.
Prin luna mai am mers în recunoaştere. La un prim calcul, mă încadram. Aşa că am cerut o listă cu toată hârţogăraia care trebuia la dosar. La credite, o domnişoară cu o privire de parcă împungea. După ce i-am adresat câteva cuvinte, am simţit instant nevoia să o iau la fugă. Orice întrebare o deranja şi de fiecare dată mi se părea că e atât de ocupată încât încurc. Se purta de parcă aş fi cerut să-i cumpăr propria-i casă sau să mă mut la ea. Când am început să aduc actele, de fiecare dată aceeaşi placă. "Da, sunt ok, dar mai lipseşte ceva."
În schimb, dacă sunam eu la bancă să cer vreo informaţie, întotdeauna vorbeam cu doamna de la pază, care îmi spunea că domnişoara de la credite e ocupată. "Reveniţi, dânsa are client." Şi aşa, cu "mai aduceţi un act azi, unul peste trei săptămâni", au trecut vreo două trei luni, iar dosarul meu nu era complet. Şi, ca să vedeţi cât de profesioniste sunt doamnele "bancheriţe", mă cheamă într-o dimineaţă să-mi deschidă un cont, tot pentru creditul de "Prima Casă". Mă trezesc cu noaptea-n cap să pot ajunge la timp şi la serviciu şi mă îndrept spre bancă. Deschid contul, fac ce mi se spune, mulţumesc şi plec.
La vreo zece minute, în timp ce mă îndreptam spre staţia lui 41, primesc un telefon. Era domnişoara care îmi făcuse contul şi care mă informa că mi l-a greşit "puţin" şi că trebuie să mă întorc să remediem inadvertenţa.
AM FOST LA UN P
