La Baku ai sentimentul că te scufunzi în trecut, fără a părăsi nici o clipă prezentul. Aici eşti în secolul al XXI-lea, aici eşti cu vreo două-trei secole în urmă. Uneori, între prezent şi trecut e o distanţă de numai câţiva metri, numai că prezentul, ca să nu zic viitorul, ia tot mai mult faţa trecutului. A acelui trecut care înseamnă, încă înseamnă, case de chirpici, curţi interioare insalubre, ganguri întunecate şi urât mirositoare. Altminteri, azerii au un extraordinar cult pentru trecut.
O dovedesc statuile răspândite peste tot prin oraş. Scriitorii, în special, sunt aici la mare cinste. Mîrza Fatuli Ahundov este unul dintre ei. Mîrza Sabir este altul. Mîrza Nizami, tot aşa (Un sat din apropierea locului în care m-am născut se numeşte Mârzăneşti. Ce-ar fi să existe o legătură?). Toţi au statui impunătoare, iar pieţele în care se află aceste statui le poartă numele. Suntem, din acest punct de vedere, departe de azeri, mult mai departe decât o arată cei trei mii de kilometri care ne despart.
Nu numai scriitorii sunt cinstiţi cum se cuvine în capitala azeră. Academicienii, oamenii de ştiinţă, jurnaliştii, medicii importanţi, vorbesc de cei care nu mai sunt, au cu toţii plăcuţe memoriale pe zidurile caselor în care au trăit. Şi asta nu e tot. Străzile oraşului îi păstrează şi ele în memoria comunităţii, împrumutându-le numele. Noi la Bucureşti îi omagiem pe răposaţii Trapez, Nicovală şi Semicerc. Cei cu nume de oameni mai au de aşteptat.
Faptul că Azerbaidjan este o ţară musulmană nu înseamnă că femeile sunt discriminate în materie de recunoştinţă publică. Pare greu de închipuit, dar Natavan, prima femeie azeră care şi-a dat jos vălul de pe faţă, are astăzi două statui în Baku.
Există aici şi statuia unui român. E vorba de George Enescu. Piaţa în care este ridicată această statuie se numeşte, se înţelege, George Enescu
