Criminaliştii trebuie să se resemneze: nici unul dintre candidaţii la şefia PSD nu e vrednic să ucidă partidul. Acest mamut lânos, dezgropat cu ajutorul mulţimii de sub clădirea Comitetului Central în decembrie 1989, a fost injectat cu steroizii tranziţiei şi îi face azi pe paleontologi să se minuneze că veriga lipsă a leninismului de catifea există. Fosilele lui sunt răspândite peste tot şi s-au păstrat atât de bine, încât e clar, oricine va conduce această specie recuperată, va fi incapabil s-o conducă la pieire.
Şi totuşi, chiar dacă n-are nici o importanţă, cineva trebuie să fie preşedintele partidului. În ipoteza că acest partid ar avea şanse să-şi facă uitat trecutul, cel mai rezonabil e, de departe, Cristian Diaconescu. E un tip a cărui imagine decentă aproape că te face să uiţi că e coleg de regn cu Vanghelie şi cu Oprişan. În realitate, Cristian Diaconescu e doar un Mircea Geoană cu îmbunătăţiri, adică un băiat de la oraş, cu freza şi cravata corecte, gata şi el să ţopăie, dar nu înainte ca numărătoarea oficială să se fi încheiat. Şansele lui sunt, de aceea, mici: partidul consideră că experimentul Să-Dăm-Un-Grup-De-Smecheri-Pe-Mâna-Unui-Fraier nu merită reluat.
Mitrea, care corespunde din punct de vedere al staturii, nu are susţinători. În plus, e bănuit că ar fi cârtiţa în PSD a unui anume fost ministru la Transporturi. Cu toată mustaţa lui ajutătoare, cu tot designul de zdrahon – ambele îndrăgite de imaginarul nostru folcloric – şansele lui Mitrea pot fi luate în calcul doar la pachet cu un puci.
Ar trebui acum să zic ceva despre şansele lui Geoană, dar cred cu tărie că l-aş întrerupe din renumărarea entuziastă a voturilor.
Rămâne, aşadar, Adrian Năstase, singurul personaj cu masă, volum şi densitate din umbra politică a nemuritorului Iliescu. Nu se ştie cu precizie cât a furat Adrian Năstase. Ba, dacă e să luăm în seamă Justiţia,