Regimurile dictatoriale obişnuiesc să-şi exporte tensiunile interne în exteriorul graniţelor.
Când se simt ameninţate, îşi caută salvarea inventând inamici străini pentru a face uitate problemele interne şi pentru a restaura unitatea în ţară. Aşa a procedat şi Saddam Hussein în 1980, denunţând acordurile semnate cu Teheranul, pentru a putea declara război vecinului de la răsărit.
Şi Iranul şi-a încălcat promisiunile de libertate, democraţie şi dezvoltare. Pentru îndeplinirea lor, numeroase partide şi grupări politice au luat parte la revoluţia din 1979, pentru ca apoi să se regăsească, rapid, în opoziţie. Încă de la început, regimul a trecut la epurări. Acestea au fost „generos" facilitate de războiul declanşat de Saddam Hussein, pe care noul regim de la Teheran l-a primit ca pe un dar ceresc. Conflictul a fost folosit ca pretext pentru strângerea rândurilor între facţiuni şi justificarea eliminării liderilor incomozi.
Singurul lucru ce conta pentru regimurile de la Teheran şi Bagdad era menţinerea la putere cu orice preţ. Iranienii se considerau „scutul Islamului" şi credeau că Islamul va disparea cu totul dacă ar fi cedat.
De cealaltă parte, Saddam Hussein se considera „marele patriot" din moment ce reprezenta „meterezul naţiunii arabe" în faţa pericolului persan. Războiul s-a încheiat când Ruhollah Khomeyni a înţeles că trebuie să accepte armistiţiul dacă nu voia ca „scutul" să se fisureze.
Am vizitat Iranul de mai multe ori. Peste tot unde am ajuns, iranienii profitau de prezenţa unui străin pentru a se plânge de lipsa de libertate şi pentru a critica regimul şi metodele sale represive. Unul dintre ei mi-a spus: „Voi, în Irak, aveţi ocazia rară de a instaura o democraţie pluralistă şi deschisă. Nu vă lăsaţi antrenaţi pe aceeaşi pantă, aşa cum am făcut noi, permiţând ascensiunea unui regim islamist dictatorial, pe care majoritatea dint
