Am citit cu plăcere comentariul lui Dragoş despre moartea jurnalistului bun, adevărat aşa cum apare într-un film pe care l-am văzut şi eu. Totul e corect, dar am şi eu o mică teorie.

Monopolul provoacă ură. Iar jurnaliştii au obţinut monopol pe spaţiul public în ultimii 30 de ani. (Aici aş intra în nişte teorii prea avîntat filozofice, dar nu e locul). Pe scurt, odată cu schimbarea unor politici postbelice de raportare a statului faţă de individ, a început să domine absolut ratingul în zona mesajului public de orice fel. jurnalistul a fost şi judecător, artist, filozof, şaman, politician, gunoier, detectiv particular etc.

Să luăm anii 60, 70! Ce se petrecea atunci? Aveam intelectuali megavedetă, aveam oameni de ştiinţă care aveau cuvânt greu în spaţiul public. Jurnalismul era şi el acolo. Dar în actul scriiturii publice erau implicaţi oameni cu pregătiri din cele mai diverse. Filozofii înşişi ieşeau şi expuneau public în conferinţe de mare succes teorii radicale. Unii manifestau pe străzi între două cursuri la universitate.

Apoi, jurnalistul ştie tot, ultramediatic a început să ocupe spaţiul. televiziunea făcea regulile. Iar regulile erau prea dure pentru cei cu o viziune complexă despre libertatea de expresie: scriitori, filozofi, sociologi, savanţi, artişti de tot felul. Şi atunci au rămas doar ăia care au putut să respecte convenţia. Restul, neînzestraţi cu un cameleonism minimal pentru actul mediatic, au pierdut.

Toţi s-au retras. Au explodat divertismentul şi informaţia. O combinaţie hedonistă care provoacă însă şi un sentiment de vinovăţie printre consumatori – vinovăţie care ni se întoarce în cap ca un bumerang – după ce le-am oferit plăcere contrabani o dată, e greu să le mai oferi luciditate contra bani, a doua oară. Anii 80 din vest sînt anii 2000 de la noi. Informaţie prelucrată în stil sitcom şi “cine cu cine şi-o trage” – din cîn