Ninsorile şi gerul ne-au făcut să uităm pornirea de primăvară în plină iarnă, de acum două-trei săptămâni, când stratul subţire de zăpadă se topise, la „avansurile“ temperaturilor primăvăratice. Ştiam, vorba ardeleanului, că „iarna n-o mâncă lupul“, aşteptam contraofensiva iernii, dar, vorba strămoşului, „carpe diem“, am trăit cu toţii „clipa“ de primăvară furişată în ograda iernii. Ne-am bucurat ieşind la un grătar la iarbă verde (?!), la cules ghiocei, ori te miri pe unde şi-a mai găsit românul locaţii de consumat frumuseţea clipei. Ei bine, într-un singur loc, bucuria n-a fost plenară, şi anume la volanul unei maşini (în mers). La topirea zăpezii, drumurile şi-au arătat… goliciunea, inclusiv… găurile negre sau, pentru pudibonzi, „craterele lunare“. Apoi, prin multe zone din ţară, râurile blocate pe alocuri de sloiuri au deversat (un semnal de alarmă pentru primăvară), undeva, nu mai ţin minte, puhoiul a lovit, doborând un picior de pod… Bine că veniră ninsorile şi gerul care, într-un timp de execuţie rapid, reparară, peticiră drumurile. E drept, termenul de garanţie al lucrării Mamei Natura este scurt, şi anume până la o atipică, dar posibilă contraofensivă a primăverii în plină iarnă.

Dar, dacă tot vorbii despre drumuri şi poduri, supun atenţiei Domniilor voastre o străveche şi dilematică poveste.

Un bun şi... util obicei al cuceritorilor romani era că îşi fixau ca prioritate zero în teritoriile ocupate construirea de drumuri şi poduri, condiţie sine qua non, ca să zic aşa, pentru implementarea civilizaţiei economice, sociale, comerciale şi spirituale romane în teritoriile ocupate. Circulaţia rapidă a informaţiilor, a mărfurilor, a produselor cultural-artistice şi, la nevoie, circulaţia legiunilor de războinici erau motivaţiile importante pentru care romanii construiau prioritar şi trainic drumuri şi poduri.

Aşa cum am învăţat la Istoria antică,