Economia românească la sfârşitul anilor '80 arăta ca un uriaş robust fără sânge. Programele ambiţioase de investiţii în infrastructură şi rambursarea accelerată a datoriei externe au stors de lichidităţi organismul corporaţiei capitaliste cu domeniu de activitate în domeniul industriei grele denumită Republica Socialistă România. Banul avea o circulaţie slabă în economia locală, iar lipsa acestuia liderii de atunci ai ţării considerau că poate fi compensată de tranzacţiile ordonate prin plan ale diverselor componente ale "corporaţiei" despre care vorbeam.

Neglinjându-şi salariaţii din holding-ul pe care îl conducea, "CEO"-ul Nicolae Ceauşescu s-a trezit peste noapte cu o revoluţie în curtea propriei întreprinderi. În Spania republicană, din anii războiului civil, mişcările anarhice se bucurau de succes, iar sindicatele preluau controlul corporaţiilor pe care le organizau după modele utopice, de falanster, sau de-a dreptul bolşevice. Capitaliştii erau izgoniţi din întreprindere de salariaţii înfierbântaţi de lideri anarhici zgomotoşi care spuneau că oricine poate organiza producţia şi vânzarea, iar munca este cel mai de preţ capital. Cam aşa s-a întâmplat şi la noi în prima parte a anilor '90 când activele corporaţiei RSR au fost preluate pe apucate de cine s-a nimerit.

Când nu a mai fost însă planul centralizat, lipsa capitalului, foarte importantă şi înainte de '89, a devenit de-a dreptul devastatoare. Incapacitatea de a asigura fluxul productiv - nemaivorbind de investiţiile în retehnologizare - a devenit cronică, iar fabricile desprinse din "corporaţia" RSR au început să pice precum spicele. Capitalizarea micilor companii, care veneau din urmă, a fost şi ea greoaie, acumularea fiind îngreunată de climatul inflaţionist de care ne-am "bucurat" în decada trecută. Cu toate acestea, după intrarea într-o perioadă de boom, experienţa acestei perioade nu pa