Învăţatul, dacă nu e să ţi se potrivească, aduce a pedeapsă. La vremea lor, calculul integral şi calculul diferenţial mi s-au părut sancţiunea pentru materiile la care învăţam din plăcere. Fără să am sentimentul că mă forţez, că acestea îmi sunt contra firii. Am vrut să treacă repede anii, ca să mă pot distanţa de această disfuncţie a minţii mele, la calculul integral şi diferenţial. Că s-a întâmplat, desluşind unele mecanisme ale învăţatului, să nu-mi mai fie ruşine de neputinţele mele la matematicile superioare, ba chiar că i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru ele, e altceva.
O anume neputinţă e şi o clarificare oportună. Nu ţi-e dat să fii inginer şi basta, te muţi cu restul de minte într-o profesie mai prietenoasă! În trei rânduri, în liceu, în şcoala de ofiţeri aviatori şi la cursul de rezistenţa materialelor de la Arhitectură am verificat fără să-mi propun asta, prin natura lucrurilor, bogata rezistenţă biologică a creierului meu la un tip de abstracţiune. Şi, într-un fel, am fost bucuros că m-am dumirit relativ devreme asupra a ceea ce nu puteam şi nu-mi era dat să apreciez, la o vârstă când mai era posibil să recuperez anii irosiţi cu algebra şi cu tehnica. Unii îşi recunosc lipsa de aplicaţie când nu mai e nimic de făcut, când nu-şi mai pot schimba meseria decât cu alta, la fel de neadecvată.
De fapt, am intuit încă din liceu cum e cu neadecvarea, datorită unui coleg, poreclit Mătreaţă, care plângea de câte ori era scos la tablă să rezolve o ecuaţie. De ce nu vrei, mă, băiatule să înveţi?, îl dojenea perfect pedagogic profesorul nostru, hrănit dimpreună cu generaţia sa cu teoria rusului Macarenco despre tenacitatea şi rolul colectivului în deşteptarea proştilor din naştere. Mătreaţă izbucnea în lacrimi şi, sughiţând din tot trupul, zicea: Vreau, dar nu pot. Îmi băteam joc de Mătreaţă laolaltă cu clasa, fiindcă aşa era bărbăteşte la vârsta
