În 2009, numărul disponibilizărilor din sectorul public supradimensionat a fost nesemnificativ, în timp ce numărul celor concediaţi din sectorul privat a fost enorm, de ordinul sutelor de mii; în plus, în 2010 se aşteaptă continuarea concedierilor accelerate din sectorul privat. Am auzit cîţiva analişti economici protestînd, dar în mare această aberaţie a rămas netaxată, fiind considerată ceva normal şi de la sine înţeles. Extrem de jalnic mi se pare că, într-o ţară în care aproape toată intelectualitatea influentă şi cu pretenţii publice e de dreapta, nu am auzit o singură voce care să ia apărarea sectorului privat; nu doar din partea marilor moguli păltinişeni, dar nici măcar din partea celor mai tineri, ceva mai aplicaţi şi mai puţin autizaţi de Heidegger. Desigur, ideologia şi cauza nu se suprapun întotdeauna, de fapt se suprapun destul de rar. Iar dacă o cere cauza, atunci se pot găsi argumente în favoarea a orice, sau în favoarea oricărei absenţe de atitudine. Evident, guvernarea PDL-PSD a protejat pînă în pînzele albe sectorul de stat din motive electorale; motive explicabile şi acceptabile, într-o anumită măsură, în orice sistem democratic, însă în acest caz ele depăşeau orice limită acceptabilă. După ce, într-un an de criză severă, Guvernul a refuzat practic să facă orice concediere din sectorul public, lăsînd pe seama sectorului privat toată povara economică şi toate suferinţele individuale, acum, după alegeri, miniştrii au început să vehiculeze, simulînd prost elanul marilor reformatori, cifre de concedieri care par ameţitoare; cea mai „curajoasă“ dintre ele: 100.000 de disponibilizări din sectorul public. Ce înseamnă 100.000 de concedieri din sectorul public? Absolut nimic. Pe lîngă faptul că cifra e mult inferioară numărului de posturi adăugate inutil în administraţie în ultimii cîţiva ani, în sectorul public există (a spus-o liderul sindical Bo