- Cultural - nr. 469 / 28 Ianuarie, 2010 La 18 ianuarie 2009, se stingea, in urma unui tragic accident, o voce emblematica a poeziei romanesti: Grigore Vieru. Cred ca latura de cea mai autentica profunzime a poeziei lui Grigore Vieru este aceea a responsabilitatii civice a scriitorului, a omului de cultura, care se simte, cu fiecare gest pe care il face, cu fiecare cuvant pe care il rosteste, adanc raspunzator de soarta neamului sau, de destinul limbii in care s-a nascut si in care respira. Eugen Simion subliniaza, de altfel, ca "despre Grigore Vieru am putea spune ca este ultimul poet cu Basarabia in glas. Un poet mesianic, un poet al tribului sau, obsedat de trei mituri: Limba romana, Mama si Unitatea neamului sau". Grigore Vieru intrupeaza, in ansamblul literaturii romane, destinul unui scriitor cu o inzestrare spirituala de exceptie si, in acelasi timp, cu o impecabila constiinta a natiunii sale. O constiinta ce a dat seama, de fiecare data, de realitatile convulsive ale unei istorii adesea vitregi, de trecutul natiunii sale, de amprenta tragica pe care a capatat-o adesea limba romana, amputata, interzisa, pusa sub semnul intrebarii de atatea ori. Exemplaritatea destinului poetic al lui Grigore Vieru este dincolo de orice indoiala. Dupa cum e dincolo de orice indoiala expresivitatea grava a versurilor sale, solemnitatea muzicala a enunturilor lirice, armonia frazei, precum in poezia intitulata sugestiv Ars poetica: "Merg eu dimineata, in frunte,/ Cu spicele albe in brate/ Ale parului mamei./ Mergi tu dupa mine, iubito,/ Cu spicul fierbinte la piept/ Al lacrimii tale./ Vine moartea din urma/ Cu spicele rosii in brate/ Ale sangelui meu -/ Ea care nimic niciodata/ Nu inapoiaza./ Si toti suntem luminati/ De-o bucurie neinteleasa". Valoarea, adevarul si reprezentativitatea poeziei lui Grigore Vieru fac din regretatul poet o prezenta emblematica a literaturii romane