Nu vom înţelege niciodată ce s-a întîmplat cu literatura noastră din perioada comunistă dacă nu vom ţine seama de faptul că ea a fost supusă tot timpul, în proporţii şi cu intensităţi variabile, presiunilor ideologiei politice. Ştim bine că ideea unei literaturi îndrumate şi conduse de partid a marcat toată producţia editorială şi receptarea „critică“ (se înţelege de ce ghilimelele sînt aici necesare) din deceniul 6. Partidul comunist n-a fost atît de absurd în pretenţiile sale, încît să-şi taie singur craca de sub picioare. A existat un grad de rezonabilitate a imperativelor pe care el le impunea literaturii. O constantă ideologică inflexibilă, valabilă atît în anii 50 cît şi în anii 80: realismul. Ceea ce i se cerea în primul rînd literaturii era să nu devieze de la acest principiu al viziunii realiste. Nici n-ar fi avut cum să fie altfel. Orice ideologie colectivistă, afirmată în numele unei mulţimi cu existenţă obiectivă, redusă la factorii economici şi sociali e ca şi obligată să susţină acest principiu.

În comunism viaţa socială e mai importantă decît existenţa individuală, valorile societăţii sînt şi singurele valori permise individului, poporul e mai important decît Omul, iar omul îl anulează pe individul particular. Lumea e obiectivă, legile ei sînt obiective, la fel relaţiile dintre oameni sau politica pe care o face partidul. Ei bine, în cadrele nu foarte înguste ale acestei obiectivităţi, literatura avea dreptul să se mişte. De la conceptul realismului-socialist pînă la acela al „realismului neţărmurit“ al marxistului Roger Garaudy, partidul a manifestat în raport cu literatura o politică ideologică destul de tolerantă. El a înţeles, cu tot mai multă flexibilitate în timp, un lucru esenţial: anume acela că viziunea de tip realist e una izomorfă mentalităţii totalitare. Realismul e, în fond, o idee la fel de utopică şi iluzorie ca şi com