Scandalul scumpirii gazelor - se va mări în cascadă preţul tuturor utilităţilor şi al mărfurilor - se încearcă a fi justificat de Romgaz, de ANRE, dar şi de guvernanţi ca fiind legat de presiuni CE. În sensul alinierii la economia de piaţă, la obligaţia de a nu favoriza firmele româneşti, printr-un gaz eventual mai ieftin şi deci prin costuri de producţie mai scăzute. Pe şleau, chiar dacă avem propriile exploatări de gaze (70% din necesarul economiei), cumpărătorii români trebuie să plătească neîntemeiat de scump, la fel ca aceia occidentali, care n-au resurse naţionale. Într- o economie europeană echilibrată, cu parteneri realmente egali, s-ar putea discuta. Dar nu când se au în vedere doar reperele care avantajează un partener, strivindu-l pe celălalt. Când nu se iau în calcul şi resursele financiare ale populaţiei, care - cu venituri la nici un sfert faţă de restul UE - trebuie, în numele “egalităţii”, să suporte preţuri prohibitive. Mai ales în plină criză economică, mai ales când aderarea nu a fost urmată şi de un sprijin material concret pentru integrare din partea Uniunii. Fie din cauza birocraţiei UE, fie, îndeosebi, a neputinţei guvernanţilor români de a accesa fonduri postaderare.
În trei ani, am plătit 3,2 miliarde de euro cotizaţie la UE. Am primit doar 600 de milioane nerambursabile, din 5,6 miliarde prevăzute. Acestea sunt chestiuni care ar fi trebuit negociate la sânge de către guvernanţi. În picioare, nu în genunchi. Ce te faci însă când într-un recent sondaj IRES se spune că 90% din români apreciază că ţara e condusă într-o direcţie greşită şi doar 19% mai au încredere în Cabinetul Boc?
