Sala cu draperii roşii e plină ochi. Fiecare delegat îşi ocupă, în linişte, locul. Unul, mai trecut de media ponderală admisă de programul naţional, nu încape în scaun. Se chinuie să-şi îndese şezutul. „Nu vă mai foiţi, că vine preşedintele!“, se răsteşte cineva. Gata. Liniştea de plenară cade ca o sentinţă. La prezidiu, figuri cu morgă stau înfundate în fotolii de piele. Adînci şi joase. De-abia li se mai văd nasurile. Ele nu poartă nume. Sînt simple portrete de figuraţie. Elemente de configuraţie. Nu au personalitate. Sînt nişte prelungiri gelatinoase, cu chip, ale sistemului. Imnul bubuie în difuzoare.
Un arc nevăzut le ridică ţinutele costumate. Apare preşedintele. Răsfiră darnic un zîmbet cavaleresc. Face cu mîna. Aplauze nemărginite. Înaltul păşeşte cadenţat pe podium, josenilor (aşa li se spune aleşilor din popor) le ard palmele. Bat în ritm frenetic. Mai tare, tot mai tare. Doar cînd se aşază venerabilul cîrmaci, aplaudacii opresc torentul. De la microfon, o voce: „Cei care vor cuvîntul, să-l depună în scris la secretariatul Congresului. Dacă sînteţi de acord cu propunerea... Cineva împotrivă? Se abţine careva?“. Propunerea a fost aprobată în unanimitate. E 12 trecute fix. Urcă primul înscris.
O voce din sală: „Tovarăşe preşedinte, rog să mi se dea cuvîntul. Am fost înscris pe listă, în prima zi“. Un oficial, în picioare: „Tovarăşe Ixulescu, nu aţi fost la mine pe listă, aici. Daţi la secretariat, Congresul a aprobat“. O voce din sală: „Aş vrea să fac o declaraţie“, insistă doritorul la cuvînt. Preşedintele: „Dă-i, bă, cuvîntul!“. Oficialul: „Are cuvîntul tovarăşul Ixulescu“. (Aplauze. Ixulescu merge la tribună.) Ixulescu: „Tovarăşi! Am împlinit anul acesta o vîrstă remarcabilă. Sînt membru al acestui for de elită de aproape douăzeci de ani. (Aplauze) S-au făcut lucruri bune. Conducătorii au adus bani. Merite incontestabile l
