Una dintre prejudecăţile lovinesciene pe care Andrei Terian le demontează fără drept de apel este cea legată de „moralitatea“ criticului, atribuită lui Lovinescu (care a acreditat-o) şi retrasă îndeobşte autorului marii Istorii.... Pentru Terian, chestiunea „moralităţii“ e indisociabilă de cea a competenţeiprofesionale: „...în cadrul practicii respective, «imoral» nu e doar să lauzi scrierile proaste ale amicilor şi să desfiinţezi operele valoroase ale «duşmanilor»; «imoral» e şi să scrii despre o carte pe care nu ai citit-o, să insişti asupra detaliilor insignifiante în detrimentul mizelor cu adevărat importante, să deformezi argumentele celui cu care polemizezi şi, de ce nu, să faci procese de intenţie «morală» acolo unde ar trebui să acţioneze considerente de natură strict profesională“. „Sensul tradiţiei“ la G. Călinescu Din acest unghi e analizată, exemplar, nu doar „relaţia“, atît de sinuoasă, dintre Lovinescu şi Călinescu, ci şi istoria dezagreabilă, îndelung controversată, a raporturilor dintre „colaboraţionistul“ Călinescu şi realismul socialist de după 1948. Dacă în privinţa textelor de idei generale (Cronicile optimistului, dar nu numai) Terian găseşte destule „principii de estetică“ demne de a fi discutate în raport cu „sistemul“ criticii călinesciene, în privinţa practicii efective a criticului din anii ’50-’60 – articole de întîmpinare, valorizări ale contemporanilor – pasivul e, din păcate, zdrobitor: presiunea conjuncturalului şi a ideologiei partidului unic a dus la un malpraxis concretizat în privilegierea masivă a mediocrităţilor şi nulităţilor prin pseudoargumente partinice. Numai că, schimbînd ce e de schimbat, actualitatea literară nu a fost niciodată punctul forte al marelui critic, ale cărui „lovituri“ decisive trebuie căutate în altă parte: spre exemplu, în revalorizarea scriitorilor mai vechi (de la Conachi la Slavici şi Macedonski), î