În România nu s-au mai construit, de la zero, săli de teatru cam de pe vremea Revoluţiei din decembrie ’89. În 2010, două noi spaţii de spectacol s-au deschis deja, unui alt teatru e pe cale să se i se toarne fundaţiile. Dacă noul sediu al Teatrului Ariel din Tîrgu Mureş e încă în faza de schiţe, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj şi Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara şi-au inaugurat deja, fiecare, proaspăta sală studio. La Timişoara, Sala 2 este o fostă Sală de Sport, fost manej imperial, din care s-au păstrat zidurile exterioare, iar în interior s-a construit un spaţiu multifuncţional şi siderant de modern. La Cluj, Sala Studio e o clădire nouă, în coasta vechii clădiri a Teatrului Maghiar, pe malul Someşului (pereţii de sticlă oferă o perspectivă de vis asupra rîului), la rîndu-i foarte modern dotată. Iar primul spectacol montat în această nouă sală a fost gîndit pe măsura importanţei inaugurării unui nou spaţiu: Strigăte şi şoapte,un scenariu de Andrei Şerban şi Daniela Dima după Ingmar Bergman (filmul din 1972 şi nuvela omonimă şi volumul memorialistic Lanterna magică). Să spunem, întîi, că Strigăte şi şoapte (filmul ca producţie) e o tipică poveste de succes despre încrederea artistului în propria creaţie: Bergman n-a găsit investitori pentru această peliculă cu scenariu bizar şi în mod cert necomercial, aşa că şi-a pus la bătaie propriii bani, a convins nişte actriţe cunoscute (Liv Ulmann şi Ingrid Thullin printre ele) să contribuie cu onorariile lor şi a închiriat, ca locaţie de filmare, o casă dărăpănată pe care a văruit-o în roşu intens. După ce era să rămînă fără distribuitor pe piaţa americană, Strigăte şi şoapte a obţinut un Oscar (pentru imagine), a fost premiat la Cannes, i s-au decernat două premii BAFTA etc. Spectacolul lui Andrei Şerban nu e deloc indiferent la aceste aspecte paracinematografice – amănunte de producţie pe care, de