Despre compoziţiile lui Paganini se spune că nu pot fi interpretate aşa cum au fost scrise de nici un violonist, oricît de talentat ar fi el. Există şi o explicaţie medicală ce justifică rescrierea partiturilor sale pentru uzul muzicienilor obişnuiţi. Marele Inchizitor, poemul lui Dostoievski din romanul Fraţii Karamazov, pare să intre sub incidenţa aceleiaşi limite pentru regizorul Radu Penciulescu şi, implicit, şi pentruactorul Victor Rebengiuc. De data asta, nu mai e vorba despre cauze medicale cărora li s-ar datora imposibilitatea de tratare scenică a operei la adevărata ei anvergură, ci despre o operaţiune voită de recalibrare. În mod programatic, totul este supus unei reducţii, benigne în aparenţă, care schimbă însă planuri şi raporturi. Să luăm lucrurile pe rînd. În textul lui Dostoievski, Marele Inchizitor îl întîlneşte pe Isus în celula în care pusese să fie închis pentru că „tulbură“. În spectacol, acţiunea se petrece acasă la înaltul prelat. Îl vedem, e drept, venind de afară, schimbîndu-şi hainele de oraş, scoţîndu-şi sutana şi înlocuind-o cu un halat de casă. Operaţiunile cu pricina, în care este asistat de un copil de altar care îl slujeşte la domiciliu, normale, în fond, profund banale, sînt executate ca arate, după cel mai firesc ritual casnic. Tot astfel vor fi şi gesturile din final, cînd peste trupul adormit, băiatul aşază grijuliu o pătură şi un sărut respectuos. Dar, dacă aceste forme de ritual profan sînt atent tratate, în schimb, elementele care ar putea avea legătură direct sau tangenţial cu cel religios sînt sistematic eludate. În primul rînd, dispare sutana şi odată cu ea e anihilată funcţia bărbatului în stat şi în conştiinţele auditoriului, respectiv aceea de reprezentant al lui Dumnezeu pe pămînt. Apoi, pe întreaga desfăşurare a spectacolului, nu vedem niciodată cine este interlocutorul său mut. În fapt, acesta nici nu există în s