Că va fi preşedinte al partidului tot Mircea Geoană sau Adrian Năstase sau, de ce nu, Cristian Diaconescu, decizia aparţine baronilor PSD.
Liderii de filiale şi acoliţii lor cu drept de vot în congres sunt forţele democratice care guvernează alegerile din PSD. Suma intereselor lor personale, şi nu binele colectiv, va decide preferinţa pentru unul sau altul dintre candidaţi.
PSD s-a schimbat faţă de vremurile în care era condus cu mână forte de Ion Iliescu, direct sau prin reprezentantul său pe pământ Adrian Năstase. Atunci puterea era concentrată la vârf şi se exercita centralizat. Dominaţia totală a acestuia s-a epuizat în 2004, când a rămas fără mandate la Cotroceni.
În 2001, de exemplu, Iliescu încă decidea pe mâna cui lasă partidul. Şi i l-a lăsat, cu împrumut, lui Adrian Năstase. Acesta şi-a luat în serios rolul de despot împuternicit la comandă. Era „Tovarăşul-prim”, „El Însuşi”, „Şeful”. Autoritarismul său avea o singură limită: Iliescu, căruia nu i s-a opus radical niciodată.
În partid, nimeni nu crâcnea. Între timp, sub Năstase, au luat în greutate câţiva dintre adjuncţii săi: Mitrea, Hrebenciuc, Ioan Rus, Ilie Sârbu ş.a. Aşa-numiţii „grei ai PSD” au realizat că împreună sunt mai puternici chiar şi decât Iliescu şi Năstase la un loc. Aşa a ajuns Mircea Geoană, peste noapte, preşedinte al partidului dintr-un simplu fost ministru de externe al cabinetului Năstase.
La acel moment, fostul premier a preferat să nu meargă cu „valul”, cu „reformatorii” care „complotau” împotriva „tătucului”. Se credea superior „adjuncţilor” săi şi se simţea totodată inferior lui Iliescu. Din bun-simţ/recunoştinţă sau din cauza unui calcul oportunist care s-a dovedit eronat, Năstase a preferat să rămână lângă „părintele” său politic. Acesta a fost momentul în care a pierdut „trenul”.
Şi, la prima ocazie,
