Mircea Sandu n-a fost un fotbalist mioritic. Temperamentul său latin în afara terenului, în iarbă înota în sos anglo-saxon.
Nu mângâia mingea, nu şerpuia cu ea la picior, nu se înfăşura cu un brâu de fente, era doar exploziv, determinat, mereu în avanposturi mistuit de dorul golului.
Ager, chipeş, descurcăreţ, a căzut mereu în picioare, lăfăindu-se deopotrivă în lumea sportului şi în aceea a afacerilor. Când călăreşti împlinirile e greu să mai cobori dintr-o şa de aur. Voluptatea şefiei subjugă.
Naşul, cum i se mai spune, nu face excepţie. Dedulcit la preşedinţia FRF, nu o mai lasă din mână. A ajuns la al şaselea mandat, ţintind încă unul. O longevitate jenantă de jupân fotogenic. Recentele alegeri, în care s-a confruntat cu un manechin simpatic vârât în armura lui Don Quijote, l-au înşurubat în fotofiu, cum era de aşteptat.
Suferind, din păcate, robul unui tratament medical pretenţios, Naşul îşi conservă forţele, visându-se în preajma lui Blatter sau Platini. Până atunci, ar transfera sarcini în cârca subalternilor.
Ca şi când un boss ocupat şi-ar împinge nevasta în braţele secretarului sau uşierului. Mă aşteptam ca Mircea Sandu să-şi ostoiască dragostea de fotbal într-o postură lejeră de observator federal. Sănătate, Mircea!