Ca un termometru perfect calibrat au funcţionat „cozile vaccinului“ pentru a măsura fierbinţeala unei societăţi lovite de grea boală: pareza televizivă. Oricât ar fi specialiştii de specialişti şi iarna de geroasă, pentru a influenţa comportamentul teleparaliticilor e nevoie de un singur lucru: să treci sticla. În urmă cu două săptămâni, aproximativ 13.000 de oameni au decis să se vaccineze. Într-un singur weekend, o hecatombă de braţe s-a întins avid către serul-minune, până mai ieri blestemat. Apoi, la fel de brusc, pustietatea s-a aşternut din nou deasupra centrelor de vaccinare. Mediatizata moarte a lui Toni Tecuceanu a adus cu sine o revelaţie medicală în mii de capete ecranizate. Voiau vaccin! Voiau vaccin pentru că moartea omului de pe sticlă le însufleţea teama cu foalele realităţii televizate. Voiau vaccin nu pentru că gândeau, ci pentru că priveau.

Conform statisticilor, românii se numără printre cei mai avizi consumatori de televiziune dintre europeni. Întrecuţi doar de ciprioţi şi la egalitate cu bulgarii şi macedonenii, încrederea românilor în informaţiile oferite de micul ecran atingea în vara lui 2008, conform Eurostat, 70%, depăşind cu mult celelalte canale de informare precum radioul sau internetul.

Deşi este percepută a fi un mijloc de informare în masă, televiziunea este utilizată de către consumatori pentru divertisment. Structura şi reţetele programelor de succes nu folosesc criteriile jurnalismului de informaţie riguros, ci jonglează cu faptul divers, transformând, spre exemplu, principalul jurnal informativ al serii într-un varieteu televizat. Din ce în ce mai des, astfel de jurnale debutează cu ştiri sportive, anunţarea unor incendii sau a unor accidente. O conduită care banalizează informaţia reducând-o la aspectul ei anecdotic. Aproape totul este caricaturizat, subtilităţile sunt înlăturate şi viaţa comunităţii apare desenată în