Vorbeam, in precedentul articol din cadrul acestei rubrici, intitulat "Evenimentul literar al anului 2009", despre soarta romanului postum "The Original of Laura", al lui Vladimir Nabokov. Rezumand povestea, lucrurile au stat cam asa: autorul, pana in ultima clipa a vietii, a cerut familiei ca, dupa moartea sa, manuscrisul sa fie distrus. Familia, dupa trei decenii de indoieli si razgandiri, a hotarat sa-l publice.
Cine va avea de castigat de pe urma acestei decizii? Noosfera (scuzati de vorba proasta...), marea literatura, publicul neconditionat al autorului, maniacii arhivisticii si istoricii literari? Greu de spus. Pana una-alta, castigati sunt, materialiceste, editorii (care produc, din pricina vocatiei de "fruct interzis" a manuscrisului, bestseller-uri) si, desigur, mostenitorii. Aveau ei insa dreptul, in numele - invocat in decizia de publicare - al celorlalti parteneri ai ecuatiei, sa transgreseze ultima vointa a autorului, exprimata in deplina luciditate? Ne pare, acum, Henry Miller un scriitor mai mare dupa ce i s-a publicat "Crazy Cock", desi romanul, autobiografic (si lamuritor in ceea ce priveste evolutia stilistica a autorului), fusese destinat sertarului?
Cert este ca exista scriitori, nevropati ai secretului, care scriu cum respira si care doresc ca anumite pagini, pe care nu le-au gandit ca fiind destinate publicarii, sa ramana sub pecetea tainei. Sunt probe de laborator, mult prea ciudate sau prea stangace sau prea imunde, ca sa ajunga sa fie cunoscute. Ei isi construiesc seifuri supercomplexe, alcatuite din serii intregi de paznici si de cifruri, de ivaruri psihologice si mecanice, menite sa le ascunda in cazul unei morti subite sau al unei pierderi a ratiunii. A fost distrus, insa, vreodata, in istoria literaturii, vreun astfel de manuscris? Au executat vreodata legatarii testamentari vointa autorului?
Se pare ca nu, nici
