O cunoscuta de-a mea, Camelia, s-a maritat prin 1980 cu un neamt, Hans, si s-a stabilit intr-un orasel din sudul Germaniei, pe malul lacului Constanze. La scurta vreme a nascut un copil, Thomas. In 1994, Camelia, Hans si Thomas mi-au fost oaspeti timp de o zi la Bucuresti.
Aproape intreaga dimineata m-am plimbat cu ei prin Capitala. Camelia revedea, cu exclamatiile unei sentimentale, locuri care ii aminteau de studentie, Hans, sfios din corectitudine (admitea ca este un provincial aflat intr-o capitala), isi manifesta totusi si spiritul critic (a ridicat, de exemplu, de pe trotuar un manunchi de coji de banane si l-a pus la cos). Thomas, aparent distrat, se uita pe furis dupa fete.
La un moment dat, Hans mi-a marturisit, in româneasca lui stricata, invatata fara prea mare convingere, mai mult din politete, de la Camelia, ca are nevoie de un WC. Mi-am dat seama ca o sfeclisem. Cum sa-i gasesc un WC in Bucuresti? Iata insa ca, uitându-ma de jur imprejur, am descoperit o biblioteca publica, pe care o frecventasem in tinerete, si mi-am adus aminte ca ea are ceea ce ii trebuia lui Hans. (Nu trece o zi fara sa ma bucur de avantajul de a fi iubitor de carti!) Am intrat toti patru, cu mine in frunte, in impunatoarea cladire. Am condus grupul pe coridoarele intunecoase, si ajunsi in fata toaletei, l-am invitat pe Hans sa intre, ceea ce el a si facut in graba, ca si cum nu-si mai putea ingadui nicio amânare. Dupa numai o secunda insa a iesit palid la fata, s-a rezemat cu spatele de perete si a inceput sa alunece incet si cuviincios in jos. Lesinase! In timp ce Camelia il ajuta sa-si revina, am intrat si eu in toaleta ca sa inteleg ce anume il impresionase atât de puternic pe Hans. Si am inteles: era un imens morman de rahat, care depasea in inaltime colacul de plastic al WC-ului (dispozitivul de "tras apa" fiind defect de multa vreme). Hans nu mai vazuse in viat
