După teribilul şi incrâncenatul efort inchinat alegerii preşedintelui, dupa marele efort al consumului de Sarbatori, ţara se odihneşte. Odată atinsă o ţintă, se spune indeobşte, "ţintaşul" işi ia un moment de respiro, trupul se relaxează, muşchii se destind, mintea leneveşte.
Sigur, incordarea prelungită poate sfârşi in diverse chipuri mai mult sau mai puţin previzibile, mai mult sau mai puţin dezirabile. In asemenea clipe, de exemplu, relaxarea poate să imprumute şi chipul unei uşoare debusolări, un fel de nelinişte vagă şi suportabilă care ia figura purtătorului ei. De asta când mă uit la tot ce se intâmplă in jurul nostru, de la dansul oamenilor politici la retorica vedetelor tv, nu văd nici un motiv de ingrijorare.
Spun aceste crase locuri comune pentru că sunt eu insumi relaxat, pentru că mi-am impus să fiu relaxat. Şi din această destindere, sunt sigur, s-a născut dorinţa de a da un alt inţeles unei sintagme. Fascinaţia mea pentru ea e intactă şi cu mult anterioară trecutelor alegeri. Sintagma apare in cartea Aziluri a lui Ervin Goffman şi sună cam aşa: cariera morală a bolnavului mintal. In faţa unui asemenea concentat de poezie şi intr-un moment de relaxare mi se pare imposibil ca imaginaţia oricăruia dintre noi să nu-şi ia libertăţi nebănite. Oricât ne-ar spune Goffman să nu-i siluim sensul strict pe care i-l atribuie el. Oricât ne-am strădui noi inşine să n-o facem.
Dintr-o minimă onestitate a lecturii trebuie, totuşi, să vedem de unde pleacă Goffman. El sugerează că ospiciile ca şi alte "instituţii totale" - inchisorile, mănăstirile, cazarmele militare etc. - şterg obişnuitele bariere dintre muncă, odihnă şi joacă prin folosirea unor strategii de anihilare a identităţilor non-instituţionale cum ar fi imbrăcarea de uniforme, strigarrea indivizilor printr-un număr ş.a.m.d. Cu toate astea, azilanţii nu rămân deloc pasivi, cum s-ar cr
