Dumitru Bǎdiţa din "Poeme prerafaelite" (Pontica, 2008) nu mai este cel din "Unghii foarte lungi şi cumsecade". Forma poemelor s-a mai ajustat, atmosfera e mai aerisitǎ. Poate cǎ aici ar fi de gǎsit explicaţia cuvântului din titlu.

Cum se ştie, la origine, termenul "prerafaelitism" desemna ceea ce a fost inainte de moda lansatǎ de Madonele graţios-vânjoase şi de copiii bucǎlaţi ai lui Rafael Sanzio. Bineinţeles, curentul nǎscându-se in secolul al XIX-lea, sǎgeţile erau aruncate impotriva manierei şi a execuţiei incǎrcate, stufoase. Dar Dumitru Bǎdiţa nu e prerafaelit pe urmele lui Dante Gabriel Rossetti, ci in felul lui propriu.

Mai intâi, este de remarcat fluenţa unei poezii incǎ grele: "e şi o bucurie a pielii când spaimele se resorb in corp/ incep serbǎri ale capilarelor susţinute cu nerv/ pǎrul e replica filiformǎ a unui surâs pǎstrat/ inapoia buzelor/ mestecat uşor dezgustat apoi il inghit puţin câte puţin/ ca pe substanţa unui drops topit in salivǎ". Nimic aspru in acumularea aceasta de cuvinte cu iz când expresionist, când absurd.

Urmeazǎ distihuri şi tristihuri inspirate, dinamice: "inving fǎrǎ sǎ fiu un ins puternic/ şi plǎcerea succesului/ dispare imediat", "ringul nostru: umbra capului/ unui al treilea adversar". Apoi alunecarea, uneori chiar prǎbuşirea, intr-un univers contemporan, tehnicizat şi mediatizat. Versurile incep sǎ penduleze intre Pǎunescu şi V. Leac: "videoclipuri... unul tare", "oare ce viseazǎ/ condoleezza rice?". Urmeazǎ descrieri contrapunctate de meditaţii senzoriale. Una este o petrecere a motocicliştilor, vizionǎri de spoturi, amintiri despre lecturi din Cioran. Multe dintre aceste spoturi par imaginate pe muzica melancolic-cinicǎ a lui Leonard Cohen.

Noua imagisticǎ a lui Dumitru Bǎdiţa este infuzatǎ de media şi de minireportaje, videoclipuri, scene de viaţǎ casnicǎ. Ceea ce nu poate decât sǎ fie imbucurǎ