În campania preşedinţială ce abia fu, candidatul Traian Băsescu şi-a croit din atacul contra oligarhilor program electoral. În lipsa altor teme cu cârlig la norod, învingătorul inadecvatului Geoană şi-a asigurat un nou mandat la Cotroceni tocmai din diabolizarea mogulilor cei voraci.
La est de noi, în Ucraina pe veci sovietizată, frumoasa Iulia Timoşenko, imediat după difuzarea exit-poll-urilor din turul întâi, a declarat şi ea că "Majoritatea ucrainenilor au arătat că sunt pregătiţi să voteze împotriva oligarhilor şi a grupurilor infracţionale!". În urmă cu un cincinal, regimurile proaspăt alese în cele două ţări vecine s-au întrupat, măcar discursiv, din revoluţia portocalie.
Valul acela de entuziasm stradal i-a împins în vârful Executivului şi pe Băsescu, şi pe Iuscenko, în aplauzele unui Occident împlinit în interesele-i geostrategice. Anii au trecut şi scenariul se repetă straniu, dar în alt registru şi uşor modificat. În vreme ce românii şi manevrele de culise l-au menţinut la putere pe acelaşi şef de stat, la Kiev s-a dorit o schimbare.
Din urne au ieşit, pentru prelungirile din februarie, doi politicieni cu susţinere moscovită. Îndeosebi blonda "Doamnă de Fier", a cărei orientare pro-rusă nu este contestată de nimeni. Întâmplările recente şi mai vechi din România şi Ucraina, coincidenţa lor izbitoare mă îndreptăţesc să cred că, în partea aceasta de lume, sforarii mondiali îşi economisesc fantezia încropitoare de guverne paraşutate. Un plan zonal e suficient în coloniile dintre Apus şi Răsărit, îşi justifică ei similitudinea urzelilor politice, ce atâta risipă de inteligenţă?
O nelămurire mă înghimpă totuşi. Păi, dacă vânzoleala asta de vorbe antioligarhice este ultima modă propagandistică la Kremlin (că, deh, Iulia este, de voie, de nevoie, în trend cu ţarii putinici încălecaţi pe gazoductul ştirbitor de indepen