Distincţia din titlu o face, se ştie, Eugen Lovinescu în monografia Titu Maiorescu din 1940: polemica este o confruntare de idei, de opinii, pamfletul, una de cuvinte.
Tradiţia polemicii urcă la Maiorescu însuşi, având în Lovinescu un demn urmaş. Tradiţia pamfletului are în Eminescu un precursor şi în Arghezi pe adevăratul creator al genului la noi. După cum se poate observa, criticii preferă polemica, poeţii, pamfletul. E normal să fie aşa, dacă ne gândim că prima este ideologică iar al doilea, precumpănitor literar.
Publicăm în numărul de faţă al României literare câteva pagini de polemici. Precizez : nu de pamflete, ci de polemici. Nu le dispreţuiesc pe cele dintâi, mai ales când sunt opera unor mari artişti. Dar am un cult pentru cele din urmă. Critică fără polemică nu se poate, nici polemică fără spirit critic. Premisa generală a oricărei polemici trebuie să fie respectul faţă de opinia celuilalt, cu alte cuvinte dezacordul cordial. Nota individuală nefiind la fel de apăsată ca în pamflet, polemica dă deobicei câştig de cauză celui cu mai mare putere de convingere. Polemica e silogistică, pamfletul, expresiv. Pamfletarii n-au atât nevoie de argumente, cât de verb. {i dacă pamfletarii, artişti fiind, înving aşa zicând pe cont propriu, graţie talentului, doar polemiştii care respiră aerul timpului îşi impun punctul de vedere, graţie exploatării oportunităţilor. Lovinescu, nu Ibrăileanu sau Iorga, a ieşit biruitor din confruntările anilor ‘20-’30 ai secolului trecut : fiindcă se înscria într-un trend modern, selectat (vorba, totuşi, a lui Ibrăileanu) de epocă. Arta pamfletului e, într-un fel, mai durabilă decât ştiinţa polemicii, pentru că nu e prizoniera contextului. Compensată, ce e drept, de plăcerea intelectuală pe care numai polemica ne-o procură.
Nu stă în intenţia mea de a comenta polemicile pe care le găzduim în
