Povestea raportului dintre "cele două culturi", cum le numea C. P. Snow, adică a competiţiei dintre stiintă si artă, e prea cunoscută pentru a o mai relua aici in amănunt. Dacă, de pildă, romanticii continuau să mai creadă in ascendenta imaginaţiei asupra cunoaşterii raţionale, secolul al XIX-lea pare să fi inclinat definitiv balanţa in favoarea ştiinţei. Incă de la Balzac a inceput să se impună prejudecata că, pentru a valora ceva, literatura ar trebui să devină o "ştiinţă" socială şi morală, una care să urmeze, la rândul ei, modelul stiintelor naturale.
In acest context, apropierea literaturii de filosofie a putut trece drept firească, dacă nu cumva obligatorie. Căci, neavând ariditatea ecuatiilor din fizică sau a clasificărilor din filosofie, filosofia părea să se recomande drept fata "umană" a stiintei - una ceva mai accesibilă, dar la fel de riguroasă. Si, prin aceasta, nu mai putin superioară artei. In fond, capitolul din Ultima noapte de dragoste... a lui Camil Petrescu, in care filosoful Ștefan Gheorghidiu ii explică literatei Ela cum devine treaba cu lumea si cu viata, ar putea fi citită si ca o parabolă a acestei fascinatii: filosofia e aceea care descoperă lucruri si drumuri noi, pe când literatura o ascultă si o urmează, supusă si tăcută...
Din păcate, un asemenea "complex Gheorghidiu" se perpetuează si in volumul lui Alexandru Budac Byron in retea*, unul dintre debuturile promitătoare ale anului trecut, care isi propune să realizeze "o cartare a corespondentelor dintre anumite reprezentări despre sufletul uman, in acceptiunea lui cognitivă, si viziunile pline de fantezie din romanele câtorva prozatori ai zilelor noastre". Reprezentările cognitive pe care autorul le are in vedere sunt mai ales acelea propuse de traditia americană a asa-zisei philosophy of mind; cât despre romancieri, acestia ar fi patru la număr: Thomas Pynchon, Mirce
