Mi s-a întâmplat de câteva ori să fiu întrebată dacă am vreun model în viaţă şi m-am scuturat ca de o bănuială prea puţin flatantă.

Ideea de model era strict legată, pentru mine, de aceea de imitaţie, de copie, or, de când mă ştiu, am avut superstiţia originalului. Modelul, credeam eu, impune o limitare a libertăţii de alegere, a curajului deciziei. Pe de altă parte, un soi de model colectiv, format din trăsături demne de luat în seamă ale unora şi altora, oameni din jurul meu şi din cărţi, a înlocuit încetul cu încetul absenţa celui unic. Poate că maturizarea înseamnă şi această capacitate de a deveni tu însuţi luând de la alţii ce admiri mai mult la ei. Poate că imaturitatea înseamnă vanitatea unicităţii tale. Dacă ar fi să-mi aleg aşadar, în sfârşit, un model în diversele împrejurări ale vieţii, cred că aş alege o combinaţie între Alecsandri, Maiorescu şi Caragiale. ({i dacă ar fi obligatoriu doar unul, ăn clipa de faţă Alecsandri ar fi acela). De la poet aş lua înclinaţia către intimitate, capacitatea de a face corp comun cu prezentul, să-i trăieşti altruist evenimentele, fără a uita să-ţi guşti „egoist” clipa şi, pe de altă parte, felul de a înfrunta trecerea anilor şi de a imagina cu zâmbetul pe buze un viitor în care tu şi prietenii tăi nu mai sunteţi. Las pe alţii să-i ironizeze plăcerea de a sta „la gura sobei” în timp ce afară viscoleşte, şi mărturisesc că nu-mi pot închipui clipe mai liniştite decât erau, în secolul romantic, serile în care stăteai la adăpost de urgie şi, alături de oameni plăcuţi şi concreţi, călătoreai în toate lumile posibile, ajungeai cu imaginaţia la cer. Mă atrag deopotrivă mintea lui scormonitoare şi dorinţa de a face bine, dar şi aceea de a trăi comod, de a scrie pentru contemporanii lui, de a pune temelii. În raport cu epoca lui era totuşi nonconformist, dar îţi trebuie ochi buni spre a vedea asta dincolo de stri