Neîndoios importantul romancier Nicolae Breban aruncă mănuşa criticii româneşti actuale, chiar din titlul ce nu lasă loc niciunei relativizări, al ultimului d-sale volum, Trădarea criticii. (Ed.Biblioteca Ideea Europeană, 2009)

Chiar aşa, „trădarea”, pur şi simplu, „trădarea criticii” în întregul său! Gîndul nostru, precedat de cel al autorului, nu poate ocoli similitudinea cu titlul unui op celebru al lui Julien Benda, La trahison des clercs, din 1927, care, cu cuvintele brebaniene, „deplînge faptul că unii clercs, în spiritul cărţii, intelectualii şi creatorii de vîrf ai momentului, în loc să se ocupe de principiile artei lor, de litera şi spiritul etern al imperiului cultural, «coboară» în arena tuturor patimilor şi stratagemelor politice”. Pentru moment, reacţia prozatorului nostru este de-a se ralia contrarietăţii eseistului francez, în sensul unei opţiuni pentru faptele de cultură şi creaţie în autonomia lor, nepătate de politic, neînregimentate în „marşul lor pseudo-istoric”, „singurele arme cu care nu numai intelectualitatea, dar întreaga naţiune adultă şi lucidă” ar putea lupta. Contra cui? „Contra istoriei, contra presiunii şi cinismului imperiilor militare şi financiare, contra ideilor umaniste sau naţionale care prindeau şi erau susţinute şi manipulate grosolan”. Aşadar o creaţie supraistorică ce ar fi devenit posibilă în anii ‘60, cînd regimul comunist din România a slăbit întrucîtva „frînele cenzurii”: „{i atunci, la începutul anilor şaizeci, cînd puşcăriile politice au eliberat în sfîrşit sute şi sute de martiri şi personalităţi ale tuturor disciplinelor umaniste, noi, în felul nostru, am atacat. Prietenii noştri, tinerii critici şi comentatori, ne-au simţit şi ni s-au aliat şi, e drept să spunem, numai cu ajutorul lor a fost posibilă renaşterea literaturii şi artelor, sfîşierea, chiar şi parţială, a vălului de fum şi pîclă densă ideo