Există un diagnostic: moarte cerebrală, adică nu mai realizezi nimic din ceea ce ţi se întâmplă, nu mai simţi nimic, şi cu toate astea încă trăieşti, organismul îţi funcţionează în nişte parametri cvasinormali. Eu, şi alături de mine încă vreo câţiva, aşa, să spun că ne strângem de zece - cinşpe milioane de români numai, suntem în "viaţă cerebrală". Este singurul diagnostic exact care ni s-ar putea pune. Asta nu înseamnă că, odată identificată starea în care ne aflăm, am putea fi scoşi din ea în mod ştiinţific. Nu. Ca şi în cazul morţii cerebrale, în "viaţa cerebrală" nu poţi spera decât într-un miracol de la Dumnezeu. Pentru că simptomele sunt aceleaşi, dar, bineînţeles, pe invers. Aflat în "viaţă cerebrală" nu îţi mai funcţionează decât creierul. Restul e mort. Mă refer la părţile care compun corpul omenesc. Nu te mai mişti, nu mai mănânci, nu te mai vezi cu prietenii, nu mai vorbeşti, nu mai duci gunoiul, nu mai citeşti, nu te mai enervezi, nu mai eşti trist, nici fericit, nu mai poţi nici să plângi, nici să râzi, tot ceea ce mai poţi să faci este să gândeşti. Profund. Abisal. O stare de nemişcare desăvârşită, de imobilitate irevocabilă, la fel ca în cazul morţii cerebrale. Numai că în "viaţa cerebrală" eşti hiperconştient de tot ceea ce ţi se întâmplă. Ţi-e frică să nu faci gripă porcină, încerci să deduci cumva data unui posibil cutremur devastator, te întrebi dacă familia te iubeşte cu adevărat, ţi-e frică să adormi pentru că somnul este un fel de moarte şi tot aşa. Şi stai nemişcat. Impasibil ca o statuie în faţa a tot ceea ce încă se mai mişcă spontan pe lângă tine. Astea sunt simptomele intrării în "viaţă cerebrală". În care mă aflu eu şi despre care scriu acum.
Nu este însă o stare în care odată intrat eşti lipsit de orice speranţă. În "viaţa cerebrală", la fel ca şi în moartea cerbrală, încă mai trăieşti. E adevărat, conectat la aparate. În cazu
