A scăpat comentatorilor lui Daniel Bănulescu un detaliu important. Romanul Fugi din viaţa ta, revoltătoare şi slută, în cartea mea începe, în chiar cuvintele autorului, cu o „foarte scurtă proză scurtă”.

Care nu are mai mult de-o filă şi care e în fond o precizare editorială absolut necesară: cartea reprezintă rescrierea mai vechii Te pup în fund, Conducător iubit! (1994). Nu discut argumentele acestei operaţiuni. Găsesc însă interesantă ambiţia lui Bănulescu de a schimba din mers numele lucrurilor. Notiţei, el îi zice, tocmai am văzut, proză foarte scurtă. Trilogiei, aflată încă în şantier, Clan de Romane grupate sub titlul AM V~ZUT, LUCRÂND, DEGETUL LUI DUMNEZEU, nici el de fiecare zi. (Majusculele sunt ale lui Bănulescu, nu ale mele.) Oricum, nimic nu-i lăsat la locul lui. Înşişi termenii sunt clintiţi jumătate de pas mai la stânga sau mai la dreapta.

O astfel de preocupare ţine, tehnic vorbind, de un categoric manierism formal. Efectele de suprafaţă, butaforia, intercalările diverselor voci narative, personajele fantoşă, jocurile de limbaj, toate iau locul convenţiei realiste. Să nu pretindem de la un roman ca acesta (sau ca de asemenea recentul, Cel mai bun roman al tuturor timpurilor) să fie altceva decât este. Să nu-i inventăm, deci, adâncimi pe care nu le are, doar de dragul divagaţiilor savante. Inerţiile criticului literar sunt mai periculoase decât cele ale scriitorului şi trebuie abandonate cele dintâi.

Acestea fiind spuse, corect mi s-ar părea să nu fac nici o referire la acţiunea propriu-zisă din Fugi din viaţa ta... La drept vorbind, mare lucru nu se întâmplă cu adevărat aici, în ciuda valenţelor pe care le poartă, latent, cei trei protagonişti. În anul de graţie 1987, aşadar, Iarba Fiarelor e un hoţ sublim obsedat de gândul de a-l asasina pe Nicolae Ceauşescu. Care Nicolae Ceauşescu e complet altul decât ni l-a conservat