Romancierul cotat drept „cel mai mare scriitor de limbă engleză în viaţă” a considerat că a venit momentul să facă o schiţă de bilanţ a convingerilor sale politice, sociale, literare.

J. M. Coetzee ştie prea bine (şi o spune explicit chiar în această carte), că scriitorii nu cred în asemenea competiţii şi ierarhizări. La fel de bine ştie însă că, prin anvergura, experienţa, statura morală şi talentul care-l definesc ca scriitor a cărui ficţiune profund meditativă şi implicată social a experimentat cu succes formule insolite, şi-a asigurat dreptul de a emite sentinţe, de a-şi proclama propriile adevăruri. A preferat totuşi succesul de public al unui roman conceput în aşa fel încât să etaleze ideile pe care doreşte să le comunice, conştient că un volum de eseuri nu ar fi avut un ecou similar nici măcar dacă ar fi fost alcătuit ca un compendiu de ziceri „cu limbă de moarte”.

Soluţia: reflecţiile vor fi semnate de un prozator având două dintre iniţialele lui, J.C. (J. de la „Juan”, în loc de „John” – prenumele lui – şi C. nu precizează de la ce), originar, ca şi el, din Africa de Sud, stabilit (ca şi el, din 2002), în Australia, profesor ca şi el, autor, ca şi el, al unui roman intitulat Aşteptându-i pe barbari şi al unui volum despre cenzură, dar cu şase ani mai bătrân şi chinuit de o maladie invalidantă – parkinsonism. Iar acest prozator şi eseurile lui vor avea o poveste: la cererea unui editor german, J. C. colaborează, împreună cu alte cinci personalităţi, la o antologie a „opiniilor tranşante”, în care autorii expun puncte de vedere despre probleme lăsate la alegerea lor. {i J. C. le formulează succint, categoric, aşadar cât se poate de „tranşant”, în foarte scurte eseuri datate 12 septembrie 2005 – 31 mai 2006.

Noi le citim exact în forma în care sunt scrise şi chiar pe măsură ce sunt scrise, dar nu într-o înşiruire de sine stă